Pleoapele căzute dau ochilor putinţa să privească înăuntru. Mişcarea mâinilor apropiate, aplecarea capului, paloarea obrajilor arată cum sufletul încearcă să se smulgă din trup spre zări eterate. Durerile se topesc una câte una în undele albastre ale cântecelor tămăduitoare.

Omul s-a ridicat, a privit înainte şi zâmbetul i-a înflorit gura. Pasul i-a devenit mai sigur, lumina mai curată, cerul mai larg şi mai ademenitor; lucrurile au căpătat o frumuseţe nepământească.

Rugăciunea este meditaţie şi concentrare. Rugăciunea este lumină interioară. Pentru a rodi, trebuie făcută în ceasurile de mare linişte ale firii, în vremea de adâncă trăire a înţelesurilor, când orice lucru e învăluit în taină. Rugăciunea e bună în ceasurile de veghe, când orice lucru e transparent de poţi vedea jocul minunilor din el.

Rugăciunea este dăruire totală, tainică legătură cu datele permanente ale firii, liberă supunere a durerilor creatoare, înălţător contact cu Dumnezeu. Liniştea şi bucuria ce o întovărăşesc sunt semnele acestei rodnice legături şi ale propriei noastre depăşiri.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 62)