Doi creștini s-au hotărât să se ducă la Ierusalim. Se mergea pe mare cu corabia, în condiții grele, nu erau avioane. Mergând ei spre Ierusalim, au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toți bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis:

‒ Eu nu mai merg la Ierusalim, căci nu pot să-i părăsesc pe cei bolnavi.

‒ Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?

Și a plecat celălalt singur și a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomerație, că era vorba de Praznicul Învierii Domnului. Pelerinul odată ajuns în biserică, a pătruns cu mare greutate, și-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar în fața altarului. Dintre două fapte bune, alege fapta cea mai mare.

Cel care a îngrijit de bolnavi s-a așezat pe poziția de vârf a Scripturii: Iubirea. Și atunci ce cauți la Ierusalim? Te duci din tradiție! Te duci că ai posibilități! Te duci că ai timp sau că ai avut bani! Dar ce te faci dacă ai lăsat vreo dușmănie în urma ta? Porunca iubirii e porunca cea mai mare, de aceea insistă Mântuitorul. Deci e o întrebare justificată; să ne-o punem toți: „Iubesc sau nu iubesc?”, că e poruncă, dragă! Să nu credeți că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Și noi avem privilegiul că suntem creștini. Și atunci sigur că nu o să-l urmăm pe Tutankhamon sau pe Budha. Noi Îl urmăm pe Hristos. Băgați de seamă, iubirea e criteriu de Judecată!

(Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei, ediție îngrijită de Ieromonahul Benedict Stancu, Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 19-20)