Greu de spus… Noi, oamenii, biete făpturi de lut, nu putem cuprinde şi exprima iubirea întru plinătatea ei, căci Dumnezeu este Iubire. El plouă peste noi iubirea Lui cerească, prin care prind rădăcini şi cresc în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Iubirea este un lucru nevăzut, este taina lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi. Ea nu se poate trăi decât pe măsură ce inima noastră îşi deschide petalele credinței precum floarea însetată după lumina soarelui. 

Dar a rupe din această lumină cerească a Iubirii pentru a o aşterne pe hârtie este cu neputinţă. Căci devenirea întru fiinţă nu este altceva decât devenirea întru iubire, la care suntem chemaţi cu toţii, spre a purta în inimile noastre bucuria şi întristarea, viaţa şi moartea, vremelnicia şi veșnicia.

Numai atunci vom putea dărui, fie şi numai pentru o clipă, un zâmbet ce naşte în inimi nădejdea care întăreşte paşii pe drumul vieţii, prin această vale a plângerii, sau o lacrimă a tăcerii adumbrită de căldura dragostei dumnezeieşti. Numai atunci vom putea purta în inimile noastre pe Acela ce toate le poartă. Astfel, chemarea nostră este aceea de a iubi în tăcere, de a tăcea în iubire, de a păstra tăcerea după pilda Maicii Domnului, care în toată viaţa ei pământească a pătimit în tăcere, pentru că nu a putut să împartă cu oamenii, pe care îi iubea nespus, taina iubirii ei cu privire la Adevărul Iubirii, care nu este altceva decât Fiul ei, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, despre Care Sfântul Ioan evanghelistul mărturiseşte: „Toate prin el s-au făcut; şi fără el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, Bucuresti, p. 8)