Toate ispitele, bolile, încercările sunt lecţii duhovniceşti prin care Dumnezeu ne învaţă pentru viaţa veşnică. Toate încercările au o însemnătate duhovnicească. De „succesul” în aceste încercări, prin răbdare şi ascultare faţă de voia lui Dumnezeu, depinde „diploma” vieţii de veci. Încercările acestea au drept scop sporirea smereniei, a autocunoaşterii şi a autocriticii. Încercările îl călăuzesc duhovniceşte pe om.

Când sufletul trăieşte cu sentimentul veşniciei, atunci suferinţa lui este atenuată. Şi nu numai atenuată, ci, în principal, atunci el îşi cere iertare pentru multele lui păcate, cu sinceritate adâncă. Când ne împotrivim tăierii voii pe care ne-o solicită Dumnezeu prin încercare, încetinim lucrarea voii lui Dumnezeu.

Când medicul face operaţia şi bolnavul, din pricina durerii, reacţionează şi rupe bandajele, îşi scoate firele, îl loveşte pe doctor şi îl înjură, ce va spune acela? El n-a vrut să-i facă intervenţia spre a-i face rău, ci ca să-l vindece! Lipsa de minte a bolnavului îi poate aduce moartea. La fel facem şi noi când reacţionăm la încercările pe care ni le dă Dumnezeu spre folosul nostru duhovnicesc. Să acceptăm durerea, suferinţa şi încercarea, ca fiind medicamente venite de la Dumnezeu. Să suferim amărăciunea, greutatea lucrului, să-I mulţumim, să ne exprimăm recunoştinţa, admiţând că Părintele nostru Ceresc este Atotînţelept şi Atotbun, şi nu face greşeli.

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 7-8)