Colindele ce descriu momentul rămânerii Mântui­torului în Templu, la vârsta de 12 ani, de sărbătoarea Paştilor, împrumută un aer de baladă, după modelul Mioriţei: „Nu mi-aţi văzut voiu / Pe unde aţi umblatu / De mi-aţi colindatu / Pe Fiuţul meu?”. Numai că accen­tul nu cade pe găsirea lui Iisus la Templu şi pe dia­logul între El şi Maica Sa, ci pe durerea şi neliniştea mamei care îşi caută fiul, pe dragostea ei şi conştiinţa că acest „Fiuţ” este Dumnezeu. Colindele cântă faptul istoric aşa cum s-a întâmplat.

Sensibilitatea şi simţul poetic al autorilor popu­lari îmbracă durerea sfâşietoare a Maicii Domnului în portul popular românesc autentic. Însă, în colindele noastre, nu numai Iisus şi Maica Domnului sunt înfă­ţişaţi cu chip românesc, ci şi lui Dumnezeu-Tatăl I-au pus în picioare opinci şi pe spate desagi, I-au dat toiag în mâini, iar Sfântului Petru îi este rânduit să-L înso­ţească, să-L călăuzească şi, deopotrivă, şi să-L păzească.

Calitatea de rugătoare şi mijlocitoare a Maicii Dom­nului este surprinsă, de asemenea, în colinde. Maica Domnului nu nu mai că se roagă şi mijloceşte pentru noi, ci „ne dă ea însăşi haruri şi daruri sau chiar toate bunătăţile”. Atât colindătorii, cât şi cei colindaţi trăiesc în mod real taina Naşterii Domnului, îl caută împre­ună cu păstorii pe Pruncul din iesle, îi cântă împreună cu îngerii şi îi aduc daruri împreună cu magii.

(Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții - O sinteză pentru omul grăbit, Editura Pars Pro Toto, Iași, 2014, p. 144)