Un mare scriitor creștin, Fericitul Augustin, ne-a lăsat aceste cuvinte: „Iubește și fă ce vrei!”. Nu sunt greu de înțeles, deși la prima vedere ar putea să ne pară că limitează îndatoririle creștine la prea puțin.

Dar oare cel care iubește pe aproapele lui îi va face vreodată rău? Îl va minți vreodată? Îl va pârî vreodată? Va face în viața lui cuiva rău, dacă dinlăuntrul său nu lucrează altă lege decât legea dragostei, bazată pe credință și pe speranță?

Niciodată. De aceea, aceste cuvinte: Iubește și fă ce vrei exprimă libertatea pe care ți-o conferă dragostea. Libertatea nelimitată, dar ordonată de un criteriu de precizie micronică, negreșelnic.

Iubirea se naște din credință și din speranță. Numai când se naște din ele e autentică și face minuni. E în stare să se scrifice, să înfrunte orice risc pentru a face bine altuia, pentru a alina o suferință.

Compasiunea se naște din dragoste. Nu e un sentiment pur omenesc. E dumnezeiesc. Ca oameni ne apărăm, nu ne expunem. Numai dragostea ne face să ne expunem, pentru că ea crede în minuni. Sau nu-i pasă de consecințe. Dragostea se răspândește prin ea însăși. Cine poate înțelege aceasta a ajuns la dragoste.

(Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Sophia, București, 2011, p. 377)