Oare cei ce au trecut deja la veșnicele locașuri, ne mai iubesc ei încă pe noi, care locuim pe pământ? Dacă iubirea există și în lumea de dincolo mormânt, prin ce se manifestă, cum străbate ea din lumea nevăzută până la noi pe pământ? Care sunt mărturisirile de simpatie între persoanele despărțite prin moarte și ce datorie au cei vii pentru a purta grijă de cei morți?

Duhul nemuritor insuflat de Dumnezeu, – „Și a făcut Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ și a suflat și s-a făcut omul cu suflet viu” (Facerea 2, 7) – însuflețind firea omenească –, sufletul și trupul, – umple sufletul de însușirile sale nemuritoare, din care cele dintâi sunt iubirea, compasiunea și cele asemenea. Iubirea, compasiunea și toate celelalte însușiri ale sufletului nu-l părăsesc în noua sa viață dincolo de mormânt; altfel, nici n-ar mai fi suflet! Prin urmare, repausații îi iubesc pe cei vii și iau parte la soarta lor.

Mila este rodul iubirii divine și a avea milă înseamnă a avea la inimă, în chip viu, starea aproapelui. Apostolul Pavel spune că dragostea este nemuritoare (I Corinteni 13, 8), prin urmare starea repausaților – în rai sau în iad – este necontenit în legătură cu viața celor de pe pământ. Vorbind despre mădularele trupului nostru, Apostolul vorbește totodată de mădularele trupului lui Hristos, de Biserică. Oricine știe din propria-i trăire că mădularele trupului slujesc unul altuia, se ajută „și se sprijină unul pe altul”; tot astfel este și cu oamenii care, uniți prin dragoste duhovnicească, doresc a se ajuta și a se iubi unul pe altul cu toată distanța ce i-ar putea despărți. Atâta vreme cât sufletul n-a pierdut înclinarea spre iubirea dumnezeiască, fie pe pământ, fie în lumea de dincolo de mormânt, el nu poate să nu ia parte activă la viața sufletelor ce-i sunt scumpe.

De aceea, repausații au milă de cei vii, iar cei vii sunt datori a se interesa de soarta repausaților.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 57-59)