Toate păcatele de moarte afectează mai mult sau mai puţin iubirea din noi. Orice patimă nu face altceva decât să omoare iubirea din noi. Astfel, iubirea noastră poate lesne cădea în animalitate, adică în acea forţă instinctuală de perpetuare a speciei, dată vieţuitoarelor pământului. Animalizarea iubirii înseamnă căderea în desfrânare, ca principiu al plăcerii din care a fost ruptă, zdrobită, dimensiunea creatoare, născătoare a iubirii şi rămâne doar cea hedonistă, generatoare de plăceri.

Iubirea devine astfel un iarmaroc al simţurilor, unde se vinde şi se cumpără poftă întunecată ca preludiu la moartea veşnică. Apoi invidia, ca ură a darurilor celorlalţi poate parazita iubirea şi o poate transforma în competiţie a valorilor şi goană după tot mai mult. Mânia perverteşte iubirea şi o transformă în viol, ca aprindere a simţurilor sinelui fără a înţelege libertatea celuilalt. Mândria năpădeşte iubirea şi o face gelozie, în care posesivitatea şi unilateralitatea eului rănesc inimile celorlalţi.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, p. 89)