Din momentul în care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decât al nostru, Taina Pocăinței ne apare într-o lumină mai accentuat pozitivă. Nu mai este doar experiența propriei slăbiciuni și dezintegrări, ci și a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu. Nu-l mai vedem doar pe fiul risipitor parcurgând, încet și greu, lunga cale de întoarcere acasă, ci și pe tatăl care-l zărește de departe și aleargă în întâmpinarea lui. (cf. Luca 15, 20). Cum scrie Tito Colliander: „Dacă facem un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Este exact ceea ce trăim în Taina Spovedaniei. Ca și celelalte Taine, Spovedania este o împreună-lucrare divino-umană în care este o convergență și o „cooperare” (sinergie) între harul lui Dumnezeu și voința liberă. Amândouă sunt necesare, dar lucrarea lui Dumnezeu este mai importantă.

Pocăința și Spovedania nu sunt, deci, pur și simplu ceva ce putem face singuri sau cu ajutorul preotului, ci o lucrare a lui Dumnezeu cu noi și în noi. Cum o spune Sfântul Ioan Gură de Aur (sec. IV): „Să fim iconomi ai leacului mântuitor al pocăinței; să primim de la Dumnezeu pocăința care ne vindecă. Căci nu noi oferim, ci El este Cel care ne dăruiește”. Este momentul să amintim că în limba greacă, cuvântul exomologesis înseamnă în același timp, mărturisirea păcatelor și mulțumirea adusă pentru darurile primite.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 54-55)