În Vechiul Testament se spune că dragostea este la fel de tare ca moartea, dar Noul Testament ne învaţă că iubirea de Dumnezeu e mai puternică decât moartea. Aşadar, dacă am răbdat ruşine pentru Hristos, iar El ne-a dăruit în schimb energia dragostei Sale, atunci suntem în stare să suferim şi să trecem prin necazuri fără să le simţim greutatea, necazuri pe care altminteri nu le-am putea înfrunta. Cuvintele Domnului către Sfântul Siluan ‒ „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” ‒ ne arată limpede că tot cel ce se socoteşte pe sine vrednic de iad nu mai poate cârti împotriva vreunui cuvânt aspru sau a vreunei boli, fiindcă el deja s-a osândit pe sine la chinurile iadului. Vedeţi cum prin suferinţa de bunăvoie şi osândirea de sine ajungem să nu mai luăm în seamă la celelalte necazuri, întrucât noi deja l-am ales pe cel mai aspru dintre ele, singurul pe care îl merităm cu adevărat. Cei care păşesc pe această cale nu numai că nu se lasă răpuşi de suferinţele acestei vieţi, dar uneori primesc chiar harul de a se tămădui de boli incurabile.

Părintele Porfirie a dat următorul sfat unui om care suferea de cancer: „Îngrijeşte-te ca rugăciunea să-ţi fie întotdeauna mai puternică decât durerea bolii”. Acesta a mărturisit că atâta timp cât izbutea să păstreze rugăciunea, mângâierea adusă de aceasta îi adumbrea durerea; dar de îndată ce energia rugăciunii slăbea, durerea devenea de nesuportat.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 79-80)