Primul precept al Fericilor – „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor” – în mod oganic ne conduce spre următoarele trepte: spre plâns, blândețe, sete și foame de dreptate, spre milostenie, curăția inimii, spre primele perceperi ale filiației noastre dumnezeiești; spre ceea ce ne pune într-un conflict dureros cu lumea patimilor, spre ruptura de ceea ce nu caută Împărăția dreptății. (...)

Când contradicția dintre duhul creștin și duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viața celui ce urmează lui Hristos se aseamănă răstignirii, chiar dacă crucea este nevăzută. Timpul acesta este îngrozitor și, în același timp, mântuitor: prin suferințele duhului nostru, nu arareori legate de circumstanțe exterioare, se biruiesc patimile, se înfrânge și puterea lumii asupra noastră și chiar moartea: aceasta este asemănarea cu Hristos Cel răstignit.

(Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, Editura Publistar, București, 2002, p. 12)