Atunci când contemplăm înţelepciunea dumnezeiască în frumuseţea lumii create, suntem în acelaşi timp atraşi încă şi mai puternic de frumuseţea nepieritoare a Fiinţei Dumnezeieşti descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creştină se săvârşeşte prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.

Deşi în realizarea ei ultimă, rugăciunea în Numele lui Iisus uneşte pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se şterge, nu se pierde în Fiinţa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creştini, Fiinţa, Adevărul, Viaţa nu sunt un „ce”, ci un „Cine”. Unde nu există o formă personală de existenţă, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viaţă, nu există nici bine, nici rău, nici lumină, nici întuneric. „Şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era într-Însul” (Ioan 1, 3-4).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 141-142)