Hristoase, desfătarea neamului nostru omenesc, mângâierea sărăciei noastre, sprijinul firii noastre căzute jos și care se clatină, nădejdea celor fără de nădejde, al Cărui cinstit nume s-a făcut cunoscut între neamuri, fie-ți milă și mă ridică din căderea mea, dă înviere morții mele, trezește în mine simțirea vieții, scoate sufletul meu din temnița neștiinței, ca să se mărturisească numelui Tău, suflă în mădularele mele ceva din aerul vieții celei noi, cercetează ființa mea stricată în mormânt, scoate-mă din locul întunericului, fă ca aurora descoperirii Tale să mă cerceteze în mijlocul iadului (sheolului) neștiinței unde firea mea cuvântătoare a tăcut, stârnește, Doamne, încă o dată puterea ei de viață naturală, că „iadul nu te va mărturisi și cei ce se pogoară în mormânt nu vor lăuda numele Tău”. N-am gură să spun mai multe. Fie ca „viii să Te laude pe Tine” așa cum o fac eu acum.

Simțurile mi-au asurzit, mișcările au tăcut, gândurile au secat, toată lucrarea firii mele e lipsită de viață adevărată. Pomenirea ta nu e întru mine, în iadul în care sunt nimeni nu se mărturisește Ție, iar în sufletul meu pierdut nu mai răsună vuietul vesel al laudelor tale. Toate mădularele mele moarte așteaptă durerile de naștere ale învierii.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața Duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, Editura Deisis, Sibiu, 2003).