Rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria şi puterea ei de a ispăşi pentru păcatele lumii. Adusă Dumnezeului Veşnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeieşti, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci la sine sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu. Hristos a inclus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi, până la cel din urmă om ce se va naşte din femeie. Ne lipseşte cunoaşterea existenţială a unei atare iubiri şi astfel, sensul ei e permanent ascuns pentru noi.

Biruitoare în veşnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferinţă extremă. Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferinţă ca cea îndurată de Hristos. El S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii. Acesta e un tărâm al existenţei ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovnicească – pătrunderea noastră în această taină atârnă de măsura iubirii ce ne-a fost dat să o cunoaştem de Sus. E vital să fi experiat, fie şi numai o dată, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; să cunoaştem cu întreaga noastră fiinţă ce înseamnă a fi, chiar şi numai în mică măsură, asemenea lui Hristos.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 107-108)