Într-o încăpere întunecată, aerul nu pare plin de praf, ci întotdeauna proaspăt și curat. Dar de îndată ce pătrunde în încăpere o rază de soare, vedem dintr-odată cât praf plutește prin ea. La fel, smerenia îl face pe om să-și vadă starea vrednică de plâns în care se află și îl împinge să pornească la îndreptarea sa.

Smerenia curăță inima de mulțimea patimilor, împodobește sufletul cu florile dumnezeieștii virtuți și astfel, treptat, ea naște toate virtuțile, fiind singura care rămâne în umbră, căci aceasta este firea ei – să nu se arate, să nu fie slăvită de oameni.

Este asemenea rădăcinilor copacilor: în afară dă roade minunate, însă ea rămâne ascunsă în adâncul pământului. Căci dacă rădăcinile vor ieși din pământ, spre a fi văzute, copacul nu va mai avea fructe și se va usca. Astfel este și smerenia. Dacă începe să se arate, virtuțile dispar, iar omul piere duhovnicește.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 193)