Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune

Acum însă avem ceva mai adânc, ceva mai duhovnicesc și de aceea mai înfricoșător. Aici este ultima noastră ispită. A venit clipa despre care și Domnul spune: „Treacă de la Mine paharul acesta”[1]. Aceasta este clipa în care vom spune acest lucru. Atunci vom înțelege că ne pierdem, atunci vom înțelege ce înseamnă să murim. „Câți în Hristos v-ați botezat, întru moartea Lui v-ați botezat”[2]. Suntem îngropați împreună cu El, pentru ca împreună cu El să fim înviați. Adică „ne-am îngropat împreună” în Duhul, de dragul Duhului. Dacă vom conștientiza moartea noastră – și se pune problema acum dacă ne-am asumat această moarte – dacă ne va costa, vom stărui în „Dacă este cu putință, treacă de la mine paharul acesta”. Nu-L refuzăm pe Dumnezeu, dar Îi refuzăm moartea. Nu ne vom uni cu Dumnezeu și va pleca Dumnezeul nostru. Și poate vom rămâne „părându-ni-se nouă înșine și despre noi înșine”, socotind că stăm, că stăm în picioare, socotind că suntem stâlpi, socotindu-ne  oameni duhovnicești , dar în realitate suntem sleiți, nefiind nimic. Dacă totuși inima noastră, voința noastră, ființa noastră va spune „da”, atunci Dumnezeu, în cele ce urmează, ni Se descoperă și începe să facă înaintea noastră, ce? Nu să Se joace, ci să ni Se deschidă. Nu inima noastră, ci pe El Însuși.

Atunci trăirea aceasta, experiența aceasta a prezenței Lui, este atât de puternică, încât scapă uitării. Și Dumnezeu începe acum să Se învârtă, ca să-L cunoaștem mai bine, să Îl vedem și să învățăm. Începem să Îl cunoaștem și începe cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu! Începem să învățăm cele ale lui Dumnezeu nu din exterior, ci cele ale lui Dumnezeu mai mult dinlăuntru, înlăuntrul inimii noastre, pentru că Dumnezeu a intrat în inima noastră. Atunci se aprinde mai mult dorința noastră și vrem ca Dumnezeu să ni Se deschidă încă și mai mult. Atunci sufletul nostru spune singur: „Luminează-mi întunericul meu, luminează-mi întunericul meu![3] Descoperă-mi-Te, decoperă-mi Te!” Dar în ceasul acela Dumnezeu pleacă de lângă noi. De acestă dată nu pleacă supărat, nu Îl alungăm, ci pleacă singur.

Știm acum drumul, am învățat cum să Îl căutăm pe Dumnezeu și cum poate intra Dumnezeu. Dar încă nu ne-am unit cu Dumnezeu. Am învățat, așadar, acum ce este Dumnezeu și putem deja, de vreme ce Te cunosc, să Îți strig: „A, Tată Ziditorule, dă-mi lucrul acesta, haide, Te rog!” Acum Te știu, am stat de vorbă cu Tine, Te știu cum ești și pot să te rog, ori de câte ori vreau să vii, să Te fac starețul meu și să Te am lângă mine pentru totdeauna sau să Te fac „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Și eu să devin nu starețul lui Dumnezeu, ci să devin sclavul Lui! Și să cad la picioarele Lui, cum au căzut toți sfinții Bisericii înaintea Lui.

De aici încolo începe rugăciunea. Rugăciunea poate fi o rugăciune lăuntrică, atunci când învăț să Îl port pe Hristos așa înlăuntrul meu și să-I vorbesc liber. Când voi învăța să Îl chem pe Domnul în mine iarăși – stadiul precedent al rugăciunii prin Duhul. Nu am înaintat în marea aceea, am stat până acum – când o facem – ca să terminăm, vreau să vă spun un ultim lucru – am văzut că în această luptă, când încă eram începători, vorbeam cu Dumnezeu. Vă amintiți că spuneam, că descopeream la un anumit interval că rugăciunea este strigăt?

V-am spus de la început. Avem trăirea luptei, în continuare, a strigătului din adânc, după aceea, a apropierii Duhului, a tăcerii în liniște, a așteptării agonice, pe urmă, a pregustării tăcute și desfătării, a unei desfătări în tăcere și în continuare avem autocunoașterea, punctul acela decisiv, descoperirea și cunoașterea inimii mele, și punctul în care Îl voi accepta sau tăgădui pe Dumnezeu, punctul cunoașterii cumva a Duhului Sfânt.

Prin urmare, toate acestea sunt o vânătoare a lui Dumnezeu, care are loc cu mintea. Văd că este o vorbire. La început vorbim cu Dumnezeu și fiindcă sunt atâtea alte lucruri care ne împiedică – în special propriile noastre gânduri – mintea încearcă să alunge din cuget orice are acolo, ca să poată ea însăși să urce la Dumnezeu, adică să strige: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Doamne al meu, Doamne al meu, Eli, Eli, Dumnezeul meu, lama sabahtani, pentru ce m-ai părăsit?” Mintea a simțit că este un lucru azvârlit pe pământ, în timp ce Dumnezeu este cu toate acestea „Eli, Eli, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”. Dumnezeule al meu, Dumnezeule al meu. Este Dumnezeul meu! Și eu sunt aruncat. Sunt lovit pe dinlăuntru de mii de întunecimi, aici jos la pământ.

Mintea mea, așadar, luptă să arunce, să scape de orice altceva, de orice rău și de tot ceea ce îi este străin. Fiindcă acest lucru devine gând și gândul scufundă mintea care vrea să urce, care vrea să se înalțe la Dumnezeu. Trebuie să scape de orice este poftă, orice este voie proprie, de orice trăire anterioară sau experiențe anterioare de la lucruri străine, să ajungem mai mult la uitarea trecutului și nu la uitarea lui Dumnezeu, atât de mult încât toate să devină străine pentru noi și așa să ajungem la necunoașterea a toate, ca și cum nu am cunoaște nimic. Să aud „Părintele Arsenie” și nimic să nu-mi spună „Părintele Arsenie”. Ce este Părintele Arsenie? Fratele meu este. Când iubesc, când sufletul meu se întoarce către părintele Arsenie, cum va intra Dumnezeu? Îl iubesc și voi merge să mă rog și mă voi ruga pentru Părintele Arsenie și nu pentru mine. Același lucru și cu privire la sănătatea mea, același lucru și cu privire la știința mea, același lucru și cu privire la poftele mele, la bucuriile mele, la aspirațiile mele sau la orice altceva. Mintea, așadar, luptă să le alunge pe toate acestea.