Mai există lacrimi mântuitoare despre care nici idee nu avem.

„Și atunci – spune Cuviosul Macarie cel Mare – nevoitorii plâng și se tânguiesc pentru neamul omenesc, varsă lacrimi, înflăcărate de dragostea pentru omenire” ‒ iar noi nu știm să plângem pentru păcatele noastre și nici nu vrem, pentru că nesimțirea, indiferența noastră față de lucrarea mântuirii, ne împinge să căutăm nu bucuriile adevărate, desăvârșite, ci distracțiile deșarte, râsul, caraghioslâcul, maimuțăreala: ne distrăm cu jocul de cărți, cu atracția nesfârșită față de televizor sau cinematograf și teatru, cu citirea cărților deșarte care ne mai și corup, cu povestirea anecdotelor, ne dedăm dansurilor, cântecelor și celorlalte manifestări năvalnice ale „veseliei” prefăcute, deșarte, care pustiesc sufletul și adeseori ucid trupul.

Iată cât de departe suntem de această a doua treaptă a desăvârșirii morale! Uităm de tot că ne aflăm „sub mânia lui Dumnezeu: traversăm câmpul luptei deznădăjduite pe viață sau pe moarte, când pretutindeni vin nenorociri, când păcatul atotpierzător și înșelător cu atâta obrăznicie și cruzime pierde sufletele omenești, răscumpărate cu Sângele Fiului lui Dumnezeu; când această talpă a iadului în fiecare ceas amenință să ne arunce în gheena cea de foc, gata să-și deschidă gura!” (Sfântul Ioan de Kronstadt).

Avem timp acum, oare, noi creștinii, să râdem și să ne veselim? „Timpul râsului și al veseliei va veni după lacrimile și plânsul în hohote pentru păcate în această viață și după biruința asupra păcatului” (Sfântul Ioan de Kronstadt).

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2014, pp. 137-138)