O definiție a iubirii nu există. Tocmai pentru că Iubirea în sine este Dumnezeu. Iar pe El nu-L putem prinde în definiții. Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi Se iubesc desăvârșit între ele. Se dăruiesc în mod absolut și nu fac decât să primească desăvârșită iubire. Este o perfectă dăruire de iubire și o desăvârșită primire a acestei iubiri. Mai presus de cuvinte, dincolo de înțelegerea umană. Și Sfânta Treime a dorit ca de revărsarea continuă a acestui infinit ocean de iubire să se mai bucure cineva. Chiar dacă acest „cineva” este o simplă creatură. Zidită din nimic, mult prea fragilă și mult prea trecătoare. Dumnezeu a vrut ca de Iubirea Lui să se bucure și omul. L-a creat capabil să primească această iubire. Iar atunci când omul a refuzat această iubire și a ales egoismul prin păcat, Hristos S-a răstignit și a coborât până în adâncul iadului și până în adâncul păcatului ca să-l ridice pe om, să-l cheme la iubire, să-l învețe iar cum, ce și pe cine să iubească. Să-l ridice la statura de ființă capabilă de a sta lângă Dumnezeu și de a primi un dar de taină, infinit și mult prea fragil numit „Iubire”. Dumnezeu nu cerșește această iubire, nu o revendică, nu cheamă, nu strigă, nu bruschează. Tocmai de aceea a creat pe om în dublă „variantă”: bărbat și femeie. Ca împreună ei să învețe și să-și însușească darul de iubire primit de la Creator. Omul nu este obligat a-și dărui iubirea sa doar Celui mereu mai sus decât el, ci și unei ființe de lângă el. Omul nu este forțat doar să simtă mulțumirea și recunoștința față de Dumnezeu. La urma urmelor, Dumnezeu nu așteaptă absolut nimic. El doar Se dăruiește, exact ca și soarele, fără a avea nevoie absolută de un răspuns, de o întoarcere a darului făcut…

(Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumenița, p. 118-119)