De după gratii, te strig
Când gratiile ne curmau crezul
Că lumea-n suferință se va regăsi,
Simțeam miros de pâine caldă; miezul
Pe care dragostea de mamă îl dospi.
Azi, oasele mă dor neîncetat
Și urlă carnea ce-mi îmbracă trupul,
C-aici lumina nu s-a arătat,
Ci am zărit printre hârdaie zidul...
Dar undeva-n adâncul vremii,
Purtam în inima-mi un dor ascuns
Ce clocotea întotdeauna la lăsarea serii
Și, totuși, nicicând nu era de-ajuns...
Căci ei, mișeii, îndoliat-au chipul
Măicuței mele dragi ce mă așteaptă...
I-ar răscoli și mării tot nisipul,
Să poată doar să mă mai vad-o dată.
Și să mai mângâie cu întristare
Al meu rănit și tot molatic trup;
Să-i spun că azi nimic nu mă mai doare,
Că a sa inimă nu m-a lăsat pierdut.
Pe când, în lanțuri, ne cereau socoată,
Al mamei cânt mă liniștea
Și aș fi vrut atunci ca lumea toată
Să fie în Hristos; așa cum era ea...
Când gratiile ne curmau crezul
Că lumea-n suferință se va regăsi,
Simțeam miros de pâine caldă; miezul
Pe care dragostea de mamă îl dospi.
Și-așa, în dulci miresme de speranță,
Ne sprijineam de ziduri căpătâiul
Și ne lăsam cuprinși de tot ce era viață,
De zâmbetul cel mai curat; întâiul!
Știi, mamă dragă, te zăream aievea,
Cum ale tale brațe calde mă purtau
Și-a mea ființă-n fiecare clipă te slăvea
Și sărutam în taină ochii care mă jeleau...
Îmbrățișam cu gândul zeci de dimineți
În care al tău chip mă-ntâmpina duios;
Nu se-mplinise-atunci durerea cestei vieți
Și încă mai puteam trăi frumos...
Acum... te strig de după gratii, mamă,
Și încă mai aștept s-apari agale
Și să mă izbăvești de orice teamă,
Durere, grijă, întristare...
Ce-mi spui tu, mamă, printre lacrimi?
Ce mă îndemni acum să fac?
Au mai rămas puține pătimiri;
Eu mor, trăiesc și mă împac!
(Ioana Roxana Rîșcanu – Facultatea de Medicină, Iași)
- Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro