Nu vedeți că trăim
lovindu-ne sufletul
de oameni și
lucruri?
unii de alții și toți
de noi înșine?
că din tot ce trăim
chiar și din cele mai tandre clipe
rămân
numai vânătăi și răni
care sângerează
mânie sau melancolie?
Nu vedeți că sentimentele
nu sunt decât
culorile calde și reci
ale aceleiași singurătăți?

Nu înțelegeți că se întâmplă așa
pentru că sufletele
nu se pot întâlni
în afara inimii?
Că ieșind afară pășesc
în torentul
Căderii?

Dacă am începe să mergem
unii spre alții
prin adâncul inimii
de la primul pas Căderea
ar încetini...

și când ne-am întâlni
s-ar opri.

si când ne-am îmbrățișa
rănile s-ar închide.

și când toate rănile ni s-au închis
am redeveni iar un Om....

exact acel Om pe care toți l-am căutat
în ceilalți
și nu l-am găsit...