Denumirea de duhovnic pe care spiritualitatea ortodoxă o atribuie preotului care a primit îngăduința de a săvârși Taina Mărturisirii comportă sensuri profunde. Ea presupune o stare harică deosebită, stare pe care preotul o dobândește odată cu experiența adăugată râvnei sale în slujirea preoțească. Faptul că vechile rânduieli ale Bisericii prevedeau ca duhovnicia să se dea la vârste mai înaintate este o dovadă în acest sens.

Duhovnicul este omul Duhului, persoana prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, însă lucrează asupra celorlalți atâta vreme cât mai întâi este viu și lucrător în viața lui. El devine om duhovnicesc printr-o muncă asiduă, prin efort continuu și prin modelarea propriei persoane în lumina poruncilor lui Dumnezeu, care sunt sfinte și sfințitoare.

Dacă puterea de a săvârși Taina Mărturisirii o primește preotul prin însuși actul hirotoniei, îngăduința de a exercita această putere se dă prin hirotesia în duhovnic. Aceasta nu este o simplă îngăduință sau o simplă dezlegare din partea arhiereului, ci mai mult decât atât. Întrucât ea se dă printr-o rânduială liturgică, creează și o stare harică deosebită, care îl ajută pe preot în lucrarea sa în cadrul spovedaniei.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că „prin hirotesie, duhovnicul primește duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeletnicirea sa și să mântuiască cu înțelepciune sufletele păcătoșilor, așa cum, prin punerea mâinilor lui Moise, a primit Isus Navi duhul chibzuinței” (Deuteronom 34, 9). Prin aceasta i se dă preotului o identitate proprie între ceilalți preoți, el devenind preot duhovnic. Această realitate și distincție în același timp apare și în rugăciunea de dezlegare: „Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată...”.

(Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura Trinitas, 2004, pp. 108-109)