Deosebirea dintre hirotonie și hirotesie

Între hirotonie de o parte şi hirotesie de alta, există o deosebire de esenţă. Cea dintâi este o taină, cea de-a doua o simplă ierurgie (binecuvântare). De aceea, hirotoniile se săvârşesc numai în altar, iar hirotesiile afară din altar (în naos). Hirotonia are caracter indelebil, care nu poate fi șters, pe când hirotesiile se pot anula formal.

Taina preoţiei se dă sau se dobândeşte prin hirotonie. Din punct de vedere etimologic, cuvântul grecesc hirotonie înseamnă întinderea mâinilor (de la heri = mână şi teino = a întinde), dar și votare sau alegere, pentru că votarea sau alegerea cuiva se făcea şi se face de obicei prin ridicarea mâinii. În sens creştin, cuvântul hirotonia însemna, deci, la început, alegerea sau desemnarea cuiva pentru preoţie, lucru pe care Biserica sau obştea credincioşilor îl făcea prin votare.

Pentru că această alegere era confirmată apoi prin punerea mâinilor episcopului asupra celui ales, cu timpul, termenul de hirotonie s-a aplicat rânduielii de slujbă sau ceremoniei religioase a consacrării candidaţilor la preoţie, slujbă al cărei miez este, astăzi ca şi odinioară, punerea mâinilor episcopului asupra celui ales, unită cu invocarea harului Sfântului Duh.

Punerea mâinilor e un rit care se practica şi în cultul Vechiului Testament. Aşa erau consacraţi, de exemplu, leviţii Legii Vechi (Numeri 8, 10; 27, 18), aşa îl consacră Moise pe Iosua ca succesor al său la conducerea poporului (Deuteronom 24, 9). În creştinism a fost practicat, în continuare, ca rit de consacrare, sau ca semn al transmiterii unei funcţii religioase şi al harului special necesar pentru împlinirea ei (Faptele Apostolilor 6, 6; II Timotei 1, 6; I Timotei 4, 14).

Prin hirotonie înţelegem astăzi, deci, taina (slujba) prin care cineva este investit cu darul sau vrednicia uneia din cele trei trepte ale preoţiei, adică: diaconia, preoţia sau arhieria. Ea este deci, transmiterea mai departe a „limbilor de foc”, adică a puterii harismatice venite, prin Apostoli, de la Mântuitorul Însuşi.

Hirotesia este cuvânt de origine tot grecească şi înseamnă punerea mâinilor (heri = mână şi tifimi = a pune). La început, el se întrebuinţa pentru a exprima, în general, acordarea ‒ prin punerea mâinilor episcopului ‒ oricărui dar în legătură cu slujba preoţiei, de orice natură ar fi fost. Însemna, deci, şi ceea ce înţelegem azi prin hirotonie. Astăzi însă prin hirotesie înţelegem rânduiala de slujbă prin care se acordă fie una dintre treptele clerului bisericesc inferior de odinioară (citeţ sau cântăreţ şi ipodiacon), fie una dintre gradele (rangurile) onorifice care se dau feţelor bisericeşti pentru merite deosebite pe tărâmul activităţii pastorale (sachelar, iconom şi iconom-stavrofor, la preoţii de mir, și protosinghel şi arhimandrit, la preoţii călugări), fie confirmarea într-o funcţie bisericească administrativă (stareţ sau egumen, protoiereu ş.a.).

Între hirotonie, de o parte, şi hirotesie, de alta, există deci o deosebire de esenţă. Cea dintâi este o taină, cea de-a doua o simplă ierurgie (binecuvântare). De aceea, hirotoniile se săvârşesc numai în altar, iar hirotesiile afară din altar (în naos). Hirotonia are caracter indelebil, care nu poate fi șters, pe când hirotesiile se pot anula formal.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 337-338)

Ultimele din categorie