Zâmbetul – cel venit din inimă, cel care transmite mesajul „mă bucur” – trebuie să fie nelipsit de pe feţele părinţilor. Sunt atât de frumoşi oamenii când zâmbesc! Mai ales atunci când o fac natural şi nu de complezenţă. Până la urmă, însă, e bun şi un zâmbet de complezenţă; în orice caz, e mult mai bun decât o faţă acră.

Zâmbetul este primul semn de iubire pe care îl transmitem celorlalţi.

Aşadar, zâmbeşte. Învaţă să zâmbeşti cât mai des.

Zâmbeşte-i mereu copilului tău şi el va învăţa să zâmbească şi va zâmbi la rândul său.

Zâmbeşte-i atunci când îl alăptezi, când îi vorbeşti, când te joci cu el, când îl speli şi îl îmbraci.

Zâmbeşte-i de fiecare dată când îi întâlneşti privirea.

Un chip mai mereu posomorât, încruntat, întunecat va aduce în jurul său, va atrage, exact ceea ce poartă cu sine, adică: posomorâre, încruntare, întuneric.

Un chip zâmbitor, luminos, bucuros, va atrage lângă el exact ceea ce duce cu sine: zâmbet, lumină, bucurie.

Deci, zâmbeşte şi învaţă-ţi copilul să zâmbească. Vei descoperi că viaţa e mai frumoasă. Zâmbetul şi blândeţea, mereu împreună, nu trebuie să lipsească vreodată de pe chipul şi din sufletul unui părinte.

(Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, eu te omor. Ghidul bunelor maniere pentru părinţi, Editura Coresi, București, 2010, pp. 158-159)