Pe când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele...

Cât adevăr existențial se află în cuvântul acesta, căci mulți dintre noi vedem după ani și ani cum, pe când noi nici nu cunoșteam poate pe Domnul, El lucra în viața noastră, adesea prin Sfinții Săi. Am auzit de curând și cuvântul acesta,  cum că Sfinții ne caută pe noi, știindu-ne nevoile, pentru aceasta îi căutăm noi mai apoi.

Pesemne așa s-a petrecut și în cazul meu cu Sfântul Gheorghe, încă din vremea când eu nu știam multe nici despre mine însămi – căci adevărata noastră identitate o aflăm abia în intimitatea întâlnirii vii și personale cu Domnul. Sfântul veghea, cumva, asupra noastră cam așa...

Bunica mea se numea Gheorghița, femeie credincioasă, cu frică sfântă de Dumnezeu, care prin multe osteneli a crescut cei patru copii, cu nădejdea la Domnul. Rugăciunea dânsei m-a însoțit dincolo de moarte. Numele de familie până la căsătorie a fost Georgescu. Tatăl meu a fost ofițer. Sfântul Arhanghel Mihail și Sfântul Gheorghe au patronat familia, deși nu am știut. Pe Sfântul Gheorghe l-am întâlnit întâia oară când am cumpărat din greșeală volumul lunii aprilie din Viețile Sfinților. M-a impresionat enorm viața sa și, prin el, am înțeles ce înseamnă credința. A devenit astfel o piatră de temelie la baza apropierii mele de Dumnezeu. Mă ajuta mult în acea perioadă exemplul puterii dumnezeiești venite prin neîndoielnica credință a Marelui Mucenic. 

Anii au trecut și Sfântul Gheorghe a revenit discret în viața noastră când l-a ajutat pe fiul meu să nu îl accidenteze pe frățiorul mai mic din greșeală. Eram la mult iubita mânăstire Măgura, plimbându-ne pe lângă râul de munte din preajmă. Nicolae a vrut sa fie căluțul lui Emanuel și să zburde printre pietrele de râu și apa jucăușă de munte. Numai că, în curând a alunecat și era gata să se prăbușească în râu cu tot cu mititelul. Dându-și seama de pericol (cel mic se putea lovi la cap de stâncile din apă), a strigat către Domnul. Atunci s-a petrecut minunea. Nicolae a simțit că a clipit și în secunda următoare se afla pe malul de lângă râu, undeva sus chiar, la o distanță considerabilă de locul faptei. Atunci a auzit cumva: Am fost eu, Sfântul Gheorghe.

Altă conexiune s-a realizat în cadrul rugăciunii materne, când, sub semnul gândului de Biruință care îl caracterizează pe viteazul Sfânt, îl rugam mereu să facă semn de Biruință a Învierii și a sfințeniei și în viețile fiilor mei. 

Însă cea mai mare minune pe care a făcut-o Sfântul Gheorghe în viața noastră este minunea cu ochișori și obrăjori pe care o purtăm acum în brațe. După nașterea celui de-al șaselea copil, am început să pierd consecutiv sarcini. Suferința cumplită și stările de coșmar iscate în astfel de momente nu pot fi reproduse în cuvinte. Nici nu mai voiam să aud de altă sarcină, asociind-o automat cu pierderea. În acest context, mi s-a „întâmplat” să ajung la biserica Sfântului Gheorghe. Privind frumoasa biserică, inima a asociat moartea pruncilor cu balaurul căruia trebuiau să i se aducă drept jertfe copilașii nevinovați. Preț de o clipă, timpul a stat pe loc și, de nicăieri, s-a înfiripat o rugăciune: Sfinte Gheorghe, ca cela care ai salvat pruncii și tinerii din robia morții aduse de monstrul acela de demult, ca cela ce ești pururea Biruitor, te rog să cauți și către mine și dacă vreodată voi mai primi de la Domnul vreun copil, salvează-l. Dacă vei mijloci biruința vieții și în trupul meu bolnav, în contextul acesta al pierderilor, voi pune numele noului mic biruitor – Gheorghe.

A trecut ceva vreme de la această rugăciune, timp în care și Cuviosul Gherontie mi-a vestit în felul său că voi mai avea un copil, care chiar va sta sub semnul Sfântului Gheorghe. Începusem chiar să mă îndoiesc, să mă socotesc și trecută cu vârsta, când minunea s-a petrecut! În burtică a apărut micul bob de viață, cu multe, foarte multe încercări medicale. Dar fiecare dintre ele a reprezentat încă o dovadă că Sfântul Gheorghe a intervenit, fiecare ispitire devenind un prilej de minunare. Aș dori să actualizez aici câteva rânduri din jurnalul personal, fiind mult mai expresive pentru acele clipe de cumpănă adâncă:

Merg la București la medic. Îmi e rău, greu... O doamnă doctor drăguță mă încurajează până la momentul ecografului, când constată că săcuțul uterin e gol... Fără semne de sarcină în evoluție. Fără veziculă vitelină. Mă prăbușesc, fără măcar să mai pot suferi. Îmi prescrie analize, sugerându-mi să nu îmi fac speranțe. Plec cât mai repede ca să fug de oameni, să pot răbufni. Plâng cu zbucium. Nu știu ce plâng, plâng o durere fără vorbe și fără forme, deși atât de clară. Spiridon, băiatul cel mare, care a venit cu mine cu trenul să îmi poarte de grijă, stă delicat lângă mine. Stilul lui tăcut, puternic, adunate cu dorința mea de nu-i transmite durerea, mă fac să mă opresc, așteptând momentul de singurătate să mă destram înaintea Domnului. Plecăm pe străzile Bucureștiului, spre a ne închina Sfinților, coborâm într-o stație de metrou. Greu, gri, nonsens. Dar tocmai în acest subteran întunecat, ca și adâncul meu, ca și cândva în mormânt,  simt cum Cineva mă întreabă: crezi tu? Rămân nedumerită. Ce să cred? Cred că poți să faci viață din nimic, cred că poți să pui viață în cel mai mic fir de praf... 

Crezi tu oare?...

Doamne, al meu desăvârșit Doamne, nici o îndoială nu am asupra a ceea ce poți Tu face... Nu am măsura cunoașterii Iubirii Tale, încât să pot ști voia Ta, dar știu și cred că de vei voi, poți da viață, poți face viața din nimic și o poți ființa. 

Și iarăși... Crezi tu, crezi?... 

Da, Doamne, desăvârșit cred orice voiești Tu să cred. Cred întru Tine, Doamne, în Tine... 

Și atunci, în măruntaiele pământului, așteptând un metrou într-o stație incognito mâzgălită cu grafiti, lumea minții și inimii mele nu a mai fost gri. În acea stație, a răsărit lumina din neunde și a încolțit înlăuntrul meu. Am simțit bucurie. M-am bucurat că sunt însărcinată. I-am spus lui Spiridon: „Cred că sunt tare ciudată. Când voi credeați ca sunt însărcinată, eu nu puteam să cred. Iar acum, când doctorița și imaginea de pe eco îmi dovedesc că nu mai este deja nimeni și nimic, eu simt că este și mă bucur. Mă simt ca și cum îl port, la dimensiunea unui fir de praf, cel mult o boabă de mac sau chiar fără materie încă, pe Lazăr cel înviat din morți. Și că va ieși de azi, mărturisind cum a fost să îl strige Domnul din mormânt la lumină, din moarte la viață! Am o bucurie de neexplicat, Spi!”

Trăiesc atât de intens această clipă, încât, parcă îl și văd pe prunc ieșind din pântece ca Lazăr din mormânt, direct vorbind, ca să ne povestească cum i-a adus Hristos ființa și Învierea acolo, în măruntaiele întunecate ale pântecelui, strigându-l ca pe un zori: Lazăre, ieși afară! Ieși afară din moarte, ieși întru Mine ca să fii viu și să povestești lucrurile Domnului!

Nu știu Cine a vorbit atunci cu mine. Nu știu dacă Ziditorul Vieții, dacă Sfântul Gheorghe, nu știu. Eu am răspuns ca Domnului. Știu doar că așa am trăit în neghiobia mea, știu că oricum strigam pururea către fiecare dintre Ei. 

Au fost probleme cu pruncul, au fost probleme la mine, dar nici o zi nu am încetat rugăciunea la Sfântul Gheorghe. Am citit fie canoanele, fie acatistul, și mereu l-am rugat din inima mea, din neputința mea. Alături de Sfântul Gheorghe, am chemat în ajutor și alți sfinți la care am evlavie și pe care de asemenea, i-am simțit aproape. 

Interesant și frumos deopotrivă era faptul ca Sfântul își lăsa adesea câte o semnătură a trecerii sale prin viața noastră. De pildă, într-o scurtă călătorie am ajuns la Mogoșoaia. Nu mică mi-a fost mirarea când, cu burtica mare deja plimbându-mă pe alei, am zărit o sculptură-statuie pe moșie, purtând denumirea Maternitate și fiind cât se poate de simbolică: o femeie însărcinată, purtând un prunc, care, asemenea Sfântul Gheorghe, omora balaurul. Adică era aidoma reprezentării clasice cu Sfântul, numai ca aici biruința era în numele nașterii de prunci. Uimire, umilință, bucurie și recunoștință m-au năpădit până la lacrimi. Nu îmi venea să cred ochilor, dar îmi venea să strig și să plâng de sens și mărturie vie! Domnul și sfinții ne vorbesc, ne ies în cale, ne încurajează! Noi trebuie să învățăm să comunicăm și să ne bucurăm. 

Zilnic rugam pe Sfântul Gheorghe să nu ia în calcul temerile mele (rămăsesem cu traume mai ales când era vorba de ecograf, să nu îl găsesc iar oprit din evoluție). La medic citeam la ușă acatistul și, mai tot timpul, Sfântul îmi arăta că este acolo prin vreun detaliu semnificativ – fie că din mulțimea de paciente, doamna doctor mă chema pe mine de la coadă înaintea celorlalte doamne, fie că îmi venea rândul exact după ce terminam acatistul, fie diverse alte semne. 

Alt alint prin care ne-a arătat că este lângă noi l-am primit în ziua Sfântului Botez, când Gheorghe al nostru a primit de la mai multe persoane un anumit stil de icoană cu Sfântul Gheorghe, pe care niciodată nu îl mai întâlnisem până atunci: pe cal, alături de Sfântul biruitor omorând balaurul, stătea un băiețel. Din nou, nu îmi venea să cred și am rămas lăcrimând, gândind cum Sfântul Gheorghe și-a dus la bun sfârșit misiunea, pecetluind ziua maximei biruințe – sfântul Botez – cu această icoană în care, parcă, îl purta pe Gheorghe peste grozăvia pierzaniei. 

Încă alte semne și minuni mai mari sau mai mici săvârșesc sfinții cu noi, păcătoșii, mai tot timpul, spre întărire în credință și stăruință spre lucrarea mântuirii. De pildă, în vremea când, după naștere, din pricina oboselii și grijilor, mai lăsam acatistul Sfântului deoparte, începeau virozele și la Gheorghe. Când realizam și reluam cu atenție rânduiala, Gheorghe redevenea sănătos. 

Avem în casă o icoană sculptată în lemn cu Sfântul. Eu îi spun făcătoare de minuni, deoarece, mai mereu când mă rog la ea, primesc grabnic ajutor. Într-o noapte, Gheorghiță a făcut febră, semn că luase viroza de la frații mai mari. Eram așa de depășită de bolile lor repetate și de oboseală, încât, când am văzut că acum debuta și la mititelul sugar, m-am întristat. L-am luat în brațe și am mers la Sfântul Gheorghe, înaintea acestei icoane: Sfinte Gheorghe, mult îți mulțumesc pentru toate câte ne-ai dăruit prin Gheorghe și pentru că și pe el l-ai ajutat de atâtea ori cu bolile. Nu îndrăznesc să te rog să ne scapi de această viroză, știu că de folos ne sunt încercările tuturor, dar te rog din suflet să ne dai putere sfântă, și lui Gheorghiță drag, și mie, să îl pot îngriji. Căci fără ajutorul tău sfânt și puternic nu voi putea face față. Mulțumesc și slavă lui Dumnezeu, sfinte Gheorghe!

L-am așezat pe Gheorghe în pat și de teamă să nu cumva să adorm, căci știam că sunt așa obosită după atâtea nopți cu febre, încât poate nu voi fi destul de lucidă să reacționez dacă va crește febra, am început să trebăluiesc ascultând rugăciuni,  să îi pregătesc antitermicul și să îmi pun obișnuitele alarme din oră în oră în caz că adorm. Periodic verificam febra. Fără să îi dau absolut nici un medicament, aceasta a început să scadă. Apoi a fost mai mică, apoi tot mai mică, până când a dispărut de tot. Nu știu cum și când am adormit lângă el, mulțumind cu emoție, știu doar că a doua zi nu a mai avut absolut nici un semn de boală, în urmă rămânând doar antitermicele desfăcute în zadar ca un semn al înfrângerii bolii.

Mulțumesc Sfântului Gheorghe pentru tot ce a lucrat în viața noastră, mulțumesc cu nevrednicie că Sfinții, oricât de demult ar fi viețuit pe acest pământ, sunt vii și actuali, implicați în problemele noastre, mulțumesc că ne-a amintit că trebuie să îndrăznim, să prindem curaj, căci există Biruință!