Dacă avem o mare răspundere când e vorba să-i apărăm pe alţii, căci zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10,24), cu atât mai mare este răspunderea pe care o avem faţă de copiii noştri. Nu ţi l-am adus, ne cere socoteală Dumnezeu, în casă şi nu l-ai avut lângă tine de la început? Nu te-am numit învăţătorul, ocrotitorul, tutorele, călăuzitorul şi stăpânul lui? Nu ţi-am dat putere întreagă asupra lui? Nu ţi-am poruncit să-l formezi şi să-l educi aşa cum trebuie, de când era încă fraged? Ce iertare mai speri să capeţi, dacă l-ai lăsat s-o ia pe cărări greşite şi să se strice?

Ce mai poţi spune? Că e greu şi uneori abia poţi face faţă? Trebuia să te gândeşti dinainte, când copilul asculta cu dragă inimă şi era prunc. Atunci trebuia să-l educi cu mare atenţie, să-l obişnuieşti cu ce se cuvine, să-l corectezi şi să-i pedepseşti slăbiciunile sufletului. Când munca era mai uşoară, atunci trebuia să scoţi bălăriile şi ciulinii, atunci când era la o vârstă fragedă şi patimile nu erau greu de vindecat, patimi care, dacă n-ar fi fost neglijate, n-ar fi crescut. De aceea spune: „Ai feciori? Învaţă-i pe ei şi încovoaie din pruncie grumazul lor” (Înţelepciunea lui Sirah 7,24), atunci când educaţia se poate face mai uşor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, traducere de Ieromonahul Benedict Aghioritul, Editura Agapis, București, 2007, pp. 41-42)