Ascultarea este o artă, dar şi o deprindere care se învaţă cu perseverenţă şi autocontrol. Calitatea ascultării poate fi influenţată de faptul că uneori participăm la o discuţie cu o opinie deja formată, atât despre ceea ce se spune, cât şi despre persoana care ne vorbeşte sau de faptul că putem desconsidera cu uşurinţă pe cei care au puncte de vedere diferite de ale noastre. Atunci doar auzim, nu ascultăm.

Ce vrea să îmi spună copilul meu prin această ieşire violentă?

Această realitate stă de multe ori la baza unor mari conflicte între părinţi şi copii, indiferent de vârsta acestora, conflicte care se pot desfăşura după un scenariu dureros de asemănător, dar jucat de actori diferiţi. Există momente, de regulă de neuitat pentru protagonişti din cauza intensităţii trăirilor şi cuvintelor spuse, când copiii izbucnesc cu o violenţă total neînţeleasă şi şocantă pentru părinţi, uneori chiar pe un cer aparent senin, adică fără ca scena conflictului să fie atunci clar definită. De regulă părintele, martor şi participant la această izbucnire, rămâne iniţial prins într-o stare de perplexitate, care trece uneori prea repede în furie şi ripostă, pentru că se percepe ca victima unui eveniment nedrept şi nemotivat. Furia se poate transforma şi în îngrijorare, pentru că, deseori, în această manifestare violentă a copilului părintele bănuieşte chiar o boală psihică.

Apar întrebări grele şi atitudini contradictorii, fie de răceală pedagogică, fie de grijă exagerată: „Copilul meu e bolnav? Are un anturaj care îl manipulează împotriva mea? Ce am făcut să merit asta?! L-am scăpat din mână? E nerecunoscător, un copil rău, am o viaţă de coşmar...!”

Acest articol îşi propune să aducă în prim-plan noi întrebări, care, folosite mai des, ar putea deschide o uşă către fericire: „Ce vrea să îmi spună copilul meu prin această ieşire violentă? Este acolo un mesaj care nu am ştiut să-l ascult altfel?”

Cel mai frecvent aceste izbucniri nu ascund boli organice, ci boli sufleteşti care invariabil transmit un mesaj: „lăsaţi-mă să fiu, mă doare, nu mă vedeţi, am nevoie de afecţiune, de spaţiu pentru a creşte, am nevoie să fiu auzit, să fiu văzut cu adevărat.”

Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt

Sunt izbucniri cataclismice de furie adunată în timp care nu şi-a găsit mai devreme ascultare şi răspuns. Sunt focare închistate de dureri neiertate, care irump la suprafaţă ca lava vulcanică. În spatele lor sunt multe momente de neascultare adevărată, de lipsă de atenţie la nevoile reale ale copilului, dar care provin direct dintr-o lungă neascultare a sufletului nostru, din propriile traume nerezolvate. Din păcate nu există soluţii magice şi nici rezolvări în „mâine va fi mai bine, o să trecem şi peste asta”. O astfel de izbucnire arată un mare bagaj, deja adunat. E nevoie de timp, de răbdare, e nevoie să învăţăm ascultarea, începând chiar cu noi înşine şi să folosim comunicarea, în încercarea de a reda cât mai exact trăirile ascunse în meandrele sufletului şi de a începe un dialog sincer, atent, empatic. Poate fi nevoie de ajutorul psihologului, al psihiatrului, de tehnicile de psihoterapie care urmăresc atât exteriorizarea, cât şi vindecarea prin acceptare şi iertare a trecutului. În mod cert e nevoie de sprijinul duhovnicului şi de tratamentul Sfintelor Taine, pentru că noi putem descoperi şi uneori înţelege, putem aşeza în ordine şi deprinde artele ascultării, comunicării, respectului reciproc, putem învăţa chiar responsabilitatea, dar nu putem vindeca. Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt şi tot ce facem, indiferent cum am numi acest proces, este doar drumul către acest Dar.

„Aş fi vrut ca ai mei să-mi dea mai puţin din lecţiile lor de viaţă”

Redăm mai jos câteva păreri ale copiilor, ale felului în care percep aceştia atitudinea corectivă a părinţilor, bagajul „ascuns” pe care l-au primit odată cu dragostea ori neputinţa acestora de a-şi comunica această dragoste, invitaţie către autoverificarea propriului stil de educaţie, cu întrebarea dacă asta e ceea ce vrem să transmitem copiilor.

M. spune: Nu am avut discuţii cu părinţii despre viaţă, ci doar lecţii verbale despre ce nu trebuie să fac în viaţă, despre cum mă învaţă ei ca să ştiu când o să ajung într-un anumit punct. A fost întotdeauna o distanţă între noi. M-au comparat, m-au certat, m-au apostrofat, m-au corectat, m-au salvat, m-au împins. Însă nu s-au oprit să vadă, să mă vadă. În momentele de criză şi nu numai, m-au acuzat ca nu îi respect, că nu îi ascult. M-au pălmuit ca să stabilească ierarhia. S-au folosit de întâietate şi de statutul parental pentru a se asigura că eu voi fi conform standardelor. Ce aş fi vrut eu să se întâmple în loc de asta? Aş fi vrut ca ai mei să vadă potenţialul meu extraordinar şi să-l încurajeze cu cuvinte şi gesturi de afecţiune, să îmi dea mai mult binecuvântări şi încredere în mine şi mai puţin din lecţiile lor de viaţă.

Ruxandra ne povesteşte: Ajungeam să ne certăm, mama să mă acuze că sunt încăpăţânată, eu să ţip la ea, apoi ea să mă acuze că am îmbolnăvit-o eu, şi ţipam amândouă până mama făcea o criză de nervi şi îmi scăpa câte o palmă-două, a căror greutate o simt şi acum. Ţipam până îmi pierdeam glasul, până mă înecam. Nu voiam decât să nu mai fiu complexată, să trăiesc şi eu ca ceilalţi copii de vârsta mea, să nu mă mai simt inferioară, inutilă. Îi ziceam că nu mă iubeşte, că nu a vrut să mă nasc sperând că va zice că mă înşel, că am fost un copil dorit şi că dacă mă ceartă nu înseamnă că nu mă iubeşte. Asta aşteptam. Nu voiam decât să primesc alt răspuns. Doamne binecuvântează pe părinţi să înţeleagă durerile copiilor lor şi mângâie rănile lor.

„Nimeni nu va sta lângă una ca tine vreodată”

Mereu m-am mirat cum de mi-au rămas în minte anumite cuvinte mai degrabă decât altele. Asemeni unor picături de apă, aparent inofensive, dar care pe măsură ce sapă, mereu şi mereu, devin impure şi zgomotoase, tot aşa răsuna în gândurile mele cuvintele oamenilor importanţi din viaţa mea. „Eşti rea”, „Eşti un copil rău”. Am început să simt, din când în când, că… aveau dreptate. Ca adolescentă, deşi eram obişnuită cu expresia „eşti o nesimţită”, o percepeam ca un pumn. Nesimţirea la care m-au condamnat cei din jur şi pe care eu mi-am însuşit-o a dat naştere în sufletul meu unui monstru: frica. Ea îmi şoptea ce să fac, cum să gândesc, cum să mă port, ce să spun, cum am voie să fiu. În bagajul meu mai găsesc încă: „nimeni nu va sta lângă una ca tine vreodată”, „eşti o nebună şi atât”, „alţii sunt mai buni ca tine şi tu eşti un nimic, un nimeni”, spune Cătălina. Tot ea ne prezintă şi perspectiva ei de mamă: Sunt mamă şi îmi este teamă să nu rănesc sub acelaşi pretext al iubirii şi bunăvoinţei pe care îl au părinţii dintotdeauna. Ce am eu de oferit propriului copil? Poate că soluţia e tot acolo, în întuneric. Plec în căutarea ei pentru mine şi pentru copilul meu. Iau însă cu mine două daruri, născute din suferinţa şi experienţa acumulate: încrederea şi iertarea.

Îți mai recomandăm și: Ascultarea adevărată, premisa unei comunicări reale

O condiţie fundamentală pentru a-i înţelege pe copiii noştri adolescenţi este de a-i asculta cu inima​