În climatul în care dialogul se desfăşoară cu respect şi dragoste, tulburările apăsătoare de comportament se echilibrează, relaţiile se umanizează, prilejuiesc comuniune şi comunicare psihică şi sufletească, certifică sau validează diferenţele constructive şi preţioase dintre participanţi.

„Datorită dialogului, adolescentul are capacitatea să-şi exprime diferenţele fără să fie supus violenţei, precum şi să recunoască diferenţele sale fără să se supună confuziei. Greutatea adolescentului constă în următoarele: cum să se diferenţieze de ceilalţi, mai ales de membrii familiei lui, fără să se ajungă la despărţirea mai mult sau mai puţin violentă şi la refuzul elementelor familiale. Cum să rămână, în timp ce se diferenţiază, parte a unui neam, a unei istorii, a unei familii, fără să fie ameninţat de pericolul de a-şi dizolva personalitatea şi de a deveni una cu compusul familial dezamăgitor.”

Cum poate sluji părintele scopului dialogului şi al contactului sufletesc? Prin încercarea de a „distinge care este perspectiva adolescentului, de a vedea prin propriii săi ochi starea în care se află acesta. Asta nu înseamnă că încetăm să fim părinţi, ci înseamnă că facem o încercare conştientă de a cunoaşte şi viaţa interioară a copilului nostru.”

În familiile cele mai sănătoase pe care le-am întâlnit, părinţii erau mai des dispuşi să discute cu copiii lor întâmplările zilei ori direct, ori la telefon. Mulţi au spus că de fapt nu rezolvau problemele adolescenţilor lor, ci îi ajutau să gândească în mod analitic un mod de acţiune.

O mamă spunea: „Uneori schimbăm rolurile şi vedem părerea celuilalt dinspre partea noastră.” Aceşti părinţi se implică dinamic în legătura cu copiii lor adolescenţi, dar în acelaşi timp deţin şi calitatea dificilă de a le recunoaşte locul şi timpul specific lor.

Reamintim că dialogul şi contactul psihic sunt fapte preponderent afective, sentimentale. „O condiţie fundamentală pentru a-i înţelege pe copiii noştri adolescenţi este de a-i asculta cu inima. E singura cale pentru a le înţelege gândurile, neliniştile, sentimentele, care sunt unice. Un studiu experimental foarte atent al lui Salvador Minuchin şi al colaboratorilor săi a dovedit că familiile problematice sunt grupuri de oameni care nu se aud (ascultă) unul pe celălalt. În aceste familii nu există experienţa contactului dintre ei sau nu contează unul pentru altul ca persoane.

A asculta cu inima este o artă ce se poate învăţa, dar nu făcând-o mecanic. Se poate asculta mecanic cu urechea, dar nu cu inima, deoarece esenţa ascultării cu inima este încercarea întregului sine de a auzi ce spune celălalt din interes sincer. Doar dacă te interesează celălalt te vei opri tu din vorbit pentru a răspunde sau pentru a înţelege ceea ce se spune. Nu-ţi vei jertfi degeaba timpul tău sau poziţia ta pentru a asculta emoţiile şi sentimentele celuilalt din spatele cuvintelor şi al comportamentelor deviante sau deformate.

„Conform studiilor, mamele se arată mai deschise, cu o mai mare putere de înţelegere şi de acceptare, mai abilitate să asculte părerile şi înclinaţiile copiilor lor adolescenţi, par a se interesa mai mult de problemele zilnice ale copiilor şi pot administra mai bine procedurile atunci când e vorba de certuri. Adolescenţii vorbesc despre sex mai mult cu mamele decât cu taţii. Taţii, pe de altă parte, par mai critici, mai puţin dispuşi să se implice în discuţii despre sentimente şi îndoieli şi mai pregătiţi să exercite autoritate asupra adolescenţilor. Adolescenţii au relatat că în relaţia cu taţii lor au tendinţa de a adopta o atitudine defensivă. Chiar şi băieţii care se identificau în special cu taţii lor considerau că mamele îi înţeleg mai mult sentimental sau mai mult în probleme sentimentale.

Aceste constatări ne arată că bărbaţii au înclinaţia de a vedea pădurea, iar femeile, copacii, dar semnalează şi necesitatea ca taţii să-şi deschidă mai mult inimile, aşa încât să-şi înţeleagă mai bine copiii.

Un mit deosebit de răspândit este acela conform căruia adolescenţii nu-şi doresc dialogul. Nimic mai neadevărat. La întrebarea: Pe cine îi preferi în compania ta, pe părinţi sau pe prieteni?, răspunsul a fost uimitor: 60% din cei 8165 de adolescenţi au spus că îi preferă în mod egal, iar 15% şi-au arătat preferinţa pentru părinţi.

Şi alţi scriitori ne încredinţează de aceasta: „Spre uimirea noastră descoperim că adolescenţii se bucură de discuţiile cu părinţii lor în aceeaşi măsură în care o fac cu prietenii lor, dar din nefericire unii părinţi descurajează această discuţie, fiind suspicioşi, critici, schimbând subiectul sau disimulând atunci când trebuie să îşi spună punctul de vedere.”

Există situaţii în care adolescentul mărturiseşte hotărât „că-i este cu neputinţă să vorbească ca să fie înţeles, dar continuă astfel să vorbească. Înţelegem astfel că adolescentul nu vrea să audă nimic, că se împotriveşte la sfaturile părinţilor lui, dar înţelegem de asemenea din continuarea acestui dialog dificil şi nevoia lui intensă de o legătură emoţională.”

Deoarece tocmai dialogul şi contactul psihic sunt elementele emoţionale prioritare, acestea sunt influenţate decisiv de modul în care noi, adulţii, le-am trăit în adolescenţa noastră; „Mulţi părinţi nu şi-au terminat propria lor adolescenţă [...] şi atunci le este foarte greu să-i înveţe pe adolescenţi ceea ce ei înşişi nu au învăţat încă. Mulţi adulţi încearcă să administreze această stare prefăcându-se. Încearcă să funcţioneze ca şi cum ar şti ceea ce de fapt ei nu ştiu. Metoda funcţionează uneori, dar nu o recomand deloc, deoarece în esenţă este o copie, un fals, o disimulare vinovată. Adolescenţii ştiu aproape tot ce se întâmplă.”

Menţinerea limitelor din partea noastră arată că îi respectăm atât pe ei, ca adolescenţi, cât şi pe noi înşine. „O ţintă importantă a adulţilor, care câştigă întotdeauna respectul adolescenţilor, este împlinirea promisiunilor. Nu faceţi promisiuni dacă nu aveţi de gând să le împliniţi! Dacă îţi vei desconsidera limitele proprii pentru a-ţi iubi copilul, cel mai probabil copilul îşi va pierde încrederea în tine şi vei fi nevoit şi tu să ţi-o pierzi alături de el. Şi toţi vor ieşi în pierdere.”

Concluzionând, adolescentul trebuie să primească mesajul că nu îl subestimăm, că nu îl exploatăm, că nu îl tratăm aşa de sus, încât să-l abandonăm, să-l lăsăm neajutorat, că nu-l invidiem, că nu ne prezentăm singuri ca modele, că ne bucurăm să fim alături de el şi că ne relaxăm lângă el. Este mult sau puţin? Gradul maturităţii noastre va da răspuns acestei întrebări.

(Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, pp. 155-158)