„Iubirea romantică“ a devenit în zilele noastre unul dintre izvoarele principale prin care căutăm să ne alimentăm dorul nostru de sens, de desăvârşire. A devenit atât de încetăţenită această abordare, încât avem credinţa că ea este cea care ar trebui să stea la baza vieţii noastre de cuplu, la baza căsătoriei şi mai ales credem că este semnul unei căsnicii sănătoase, chiar după ani de convieţuire, şi spre asta tindem în visele noastre de viaţă fericită.

De la agape la iubirea hollywoodiană

În cartea sa, „We: Understanding the psychology of romantic love“, psihologul Robert A. Johnson atrage atenţia că dragostea romantică nu este doar o formă a dragostei, ea este un întreg pachet psihologic, o combinaţie de credinţe, idealuri, atitudini şi aşteptări. Aceste componente uneori contradictorii coexistă în mintea noastră inconştientă şi ne domină reacţiile şi comportamentele, fără ca noi să fim conştienţi de ele. Ea nu înseamnă numai a iubi pe cineva, ci şi a fi îndrăgostit. Johnson spune: „Când suntem îndrăgostiţi, credem că am găsit sensul ultim al vieţii ascuns în celălalt. Simţim că suntem compleţi, în sfârşit, că am găsit părţile lipsă din fiinţa noastră. Viaţa pare deodată împlinită, capătă o anume intensitate, ce ne ridică deasupra existenţei obişnuite. Pentru noi, acestea sunt semne sigure ale «iubirii adevărate». Pachetul acesta psihologic include şi o dorinţă inconştientă ca partenerul să ne ofere întotdeauna acest sentiment de intensitate şi extaz“. Dar, deşi încărcăm dragostea cu astfel de aşteptări, la o privire mai onestă am putea vedea că totuşi această abordare a iubirii romantice are neajunsurile ei, pentru că, spune autorul amintit, „în ciuda extazului pe care-l trăim atunci când suntem îndrăgostiţi, trăim în acelaşi timp profunde stări de singurătate, înstrăinare şi frustrare, aduse de inabilitatea noastră de a trăi o iubire ingenuă şi o relaţie asumată. De obicei, îl învinovăţim pe celălalt pentru căderea noastră. Nu ne dăm seama că noi suntem cei care avem nevoie să ne schimbăm propria abordare pe care o avem faţă de noi şi faţă de celălalt.“

Dar, spune acelaşi autor, dacă înţelegem rădăcinile dragostei romantice, vom putea face din ea o cale spre autocunoaştere şi spre adevăratul sens al vieţii“. Aflăm astfel că, deşi a fost cunoscută dintotdeauna ca realitate, totuşi abia începând cu Evul Mediu ea s-a extins ca fenomen de masă. În antichitate, ca un corespondent al iubirii romantice era expresia dragostei dumnezeieşti şi era exprimată doar în simboluri religioase (agape, la greci). Pornind de la aceasta, o vedem apărută în Evul Mediu la început ca mitul lui Tristan şi al Isoldei, apoi în poemele trubadurilor, având ca model cavalerul ce venera o femeie - muza lui, simbolul frumuseţii şi perfecţiunii spirituale - superior dorinţelor sexuale ori aspectelor materiale. Idealul de perfecţiune pe care îl vedea la ea îl motiva să-şi cultive nobleţea, spiritul, rafinamentul, îl conducea deci la creştere spirituală. La începuturile ei, iubirea aceasta nici nu avea componenta sexuală; dragostea romantică era o experienţă internalizată a extazului spiritual, nu era plăcere sexuală. Era tocmai „agape“, proiectat de la Dumnezeu la om.

Coborâtă până în contemporaneitate, în nivelul experienţelor obişnuite, şi împletită cu viaţa materială cu consecinţele şi grijile ei, dragostea romantică, deşi rămasă ca un ideal, şi-a pierdut calitatea ei spirituală. Deşi o vedem mai mult sau mai puţin vulgarizat în toate filmele hollywoodiene şi tânjim după acea puritate primordială, deşi încă ne motivează să devenim mai buni, tocmai prin „împlinirea“ ei imediată la nivel fizic o vedem pierzându-se în zare ca Fata Morgana.

Alimentându-ne iubirea din Izvorul de Viaţă

Revenind la spaţiul nostru ortodox, putem spune că suntem binecuvântaţi din această perspectivă. Mai întâi, pentru că avem Taina Cununiei, prin care Hristos Însuşi ne încununează spre o relaţie plină „cu mărire şi cu cinste“, care îi invită pe cei doi soţi să-şi fie coroană unul altuia în El, să-şi fie imbold de creştere duhovnicească.

Apoi, întrucât fiecare post e o invitaţie la primenirea sufletului şi reînnoirea dragostei. Îndepărtându-ne de plăcerile trupeşti care ne vin prin simţuri, noi ne deschidem să primim iubirea lui Dumnezeu, ne rafinăm percepţia şi calitatea iubirii noastre. Suntem chemaţi şi mai mult să ne alimentăm iubirea din Izvorul de Viaţă, Care este Hristos, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea ce se iveşte din unele lucruri e ca o candelă mică hrănită cu untdelemn, prin care se susţine lumina ei, sau ca un pârâu ce se naşte dintr-o ploaie, a cărui curgere încetează atunci când ploaia ce-l susţine se opreşte. Dar iubirea care are drept cauză pe Dumnezeu e ca un izvor ce ţâşneşte mereu şi a cărui curgere niciodată nu se opreşte (căci El singur este Izvorul iubirii) şi al cărui conţinut nu se va isprăvi niciodată.“

Postul este prilej de descoperire şi de trăire a acestei „iubiri romantice“ cu Dumnezeu, chiar dacă suntem căsătoriţi, este invitaţie de întoarcere de la pârâul puterilor noastre sufleteşti la bogăţia de trăire pe care o primim în Domnul. Ţinând rânduiala postului, suntem mai aproape de a-L vedea pe Dumnezeu ca veşnic Îndrăgostit de noi, pentru că, aşa cum spune părintele Alexander Schmemann, prin post ni se va „uşura inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica sete şi foame după comuniunea harică cu Dumnezeu“. Noi intrăm în post ca într-o „atmosferă“, „un climat“, pentru că „e mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă“.

Şi trecând prin această curăţire şi trăire a iubirii Lui, vom putea înţelege şi primi mai curat şi iubirea aproapelui şi vom vedea cum dragostea aceasta „romantică“, descărcată de conotaţiile postmoderne mai mult sau mai puţin realiste şi sănătoase, se reînnoieşte cu sensul ei originar şi va reînnoi toate relaţiile din viaţa noastră.