Noaptea Sfintei Învieri. Stăm cuprinși toți în curtea Bisericii, în întuneric, sute de oameni, ca și Iona în pântecele chitului. Da, chiar senzația aceasta o am cum privesc ușor peste creștetul mulțimii, că suntem cuprinși ca într-un uter întunecos. În fiecare an cuget cum vor fi stat oare sufletele celor ce petreceau în întuneric și în umbra morții, cum o fi fost pentru ei Pogorârea la iad? Acum, în curtea acestei Sfinte Biserici, atât de vechi, s-a cuprins parcă omenirea toată, în această mulțime de contururi negre, așteptând, în tăcere, sau foșnind ceva ce nimeni nu înțelege, Lumina! Sunt adunate mulcom aici iaduri personale, nădejdi, emoțiile unor nou veniți la credință, bătrâneți obosite, tineri energici, copilași prinși de fusta mamei, toate așezate mocnit în întuneric.

Apoi vine clipa! Clipa Luminii! În bezna iadului nostru, din secolul 21, prima frământare de lumină, delicată, simplă smerită, tăcută! Anii trecuți auzeam preoții rostind tare: Hristos a înviat! Hristos a înviat! Anul acesta, nu știu de ce, eu nu am auzit nimic. Decât am văzut lumina, ca pe o fecioară smerită, ivindu-se din Biserică. Fecioară zic? Poate chiar ca pe un prunc de lumină, dând din mânuțe către noi toți. Lumină mică, delicată, raportată la mulțimea poporului. Apoi clopote, clopote frământând-se frenetic de fericire, apoi iar lumina, crescând, crescând delicat, tăcut și legănându-se ca o apă vie printre noi.

Copiii țopăie de fericire, căci ei mai înainte de toți trăiesc Învierea! Înainte să o vestească oricine, copiii în neastâmpărul inimioarelor lor, știu că Hristos a înviat! Chipurile le radiază, ochișorii freamătă și piciorușele țopăie pe loc. Spun gâtuiți efectiv de emoție că în sfârșit pot să rostească ce așteaptă de azi dimineață: Hristos a înviat!

Apoi lumina ne cuprinde pe toți, mulțimea însăși devine lumină, fiecare chip din cei de față strălucește luminat. Unii mai tainic, alții mai emoționați, alții mulcom și cufundați.

Așadar, iată, iadul nostru secular, este spart. Spart de lumină. Contextul lui, formula lui din veacul nostru este spartă de aceeași lumină, de aceeași simplă și smerită lumânare! Acea lumânare care arzându-se pe sine, ne luminează pe noi. De la o candelă a pornit totul, o smerită candelă care împărtășește Lumina.

Oare nu Tu ești, Doamne Iisuse, candela noastră, lumânarea noastră, care ni Te dăruiești topindu-Te discret ca să ne umpli de lumină pe noi, cei din întuneric și umbra morții?

Iată dar, noi cei adunați aici, ca într-un uter, ne naștem acum prin lumină! Lumina Însăși ne naște din pântecele bisericii, întru Înviere!

Tu ești Lumina noastră, Cel ce ne-ai tras din pântece! 

Dar Lumina cum s-a înmulțit? Cum a crescut așa, ca un ocean, încât și pe străzi mai vezi câte un mănunchi ori câte o tresărire de lumină singuratică, fremătând ca o lacrimă emoționată?

A crescut discret, pâlpâire cu pâlpâire, din mână în mână, din om în om. Stop. Din Om în om, apoi din om în om.

Iată dar, poate noi, cei din veacul acesta, suntem obosiți, tracasați, deznădăjduiți adesea, dar primind un strop, un mic strop de Lumină, tăcut, apoi încet, pe cum putem fiecare, împărtășindu-L, vom agonisi și noi Lumina Învierii! Iar ea va putea crește în mijlocul nostru, în noi, va putea dezmorți cotloanele inimii, va putea mișca suflete și va preface mulțimea însăși în lumină, încât să putem spune și noi mai adevărat: Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi Viață dăruindu-le! Dăruindu-ne!

Poate dacă ne încăpățânăm să nu mai privim la întunericul cel din afară, din afara noastră, din lume, ci să ne cuibărim în micul bob de lumină ce l-am primit în taina nopții noastre de Înviere, în limbajul felului nostru de a fi (căci numai Domnul știe a grăi cu intimitatea fiecărui suflet) vom putea și noi înmulți Lumina Învierii în lume. Tăcut, poate fără fapte, doar oprind întunericul, neluîndu-l în seamă și bucurându-ne simplu, de puțina lacrimă de lumină ce a izvodit acum, între zidirile istoriei noastre personale.

Poate noi nu mai săvârșim măreția credinței, poate nici nu asta ni se cere. Ci așa, mici, în puținătatea viețuirii noastre, să lăsăm Lumina să lucreze, să o împărtășim mărunt, fără așteptări, fără izbucniri, dar neapărat să o împărtășim, în Domnul. Încât va deveni puternică lăuntric și va restaura lumea toată, cât să putem spune laolaltă: Hristos a înviat! Tu ești Lumina lumii!