Odată, părintele mergea prin pădure cu toiagul în mână. Iar doi părinţi de la Mănăstirea Secu, aflaţi prin pădure, i-au cerut binecuvântare. Părintele, necunoscându-i mai dinainte, i-a binecuvântat, zicând unuia dintre dânşii: „Părinte, să ai răbdare la Mănăstirea Secu!”.

Pe când părintele era retras la „Piciorul Crucii”, s-a dus într-o noapte un ucenic la el. După ce a bătut în geam a doua oară, Părintele Onufrie a răspuns, întrebând cine bate. Apoi a deschis uşa, într-o mână ţinând o lanternă, iar în cealaltă având metaniile şi crucea. Mai întâi i-a dat ucenicului să sărute sfânta cruce, l-a binecuvântat pe cap, pe urmă au intrat. Şi a zis părintele: „Ţi-am deschis, pentru că tu ai bătut altfel. Că este o bucată de vreme de când vine un diavol în fiecare noapte, exact la aceeaşi oră, şi mă trezeşte la rugăciune”.

Părintele Onufrie spunea ucenicului său despre luptele sfinţiei sale cu diavolii că odată, la bătrâneţe, a vrut vrăjmaşul să-l amăgească prin somn cu ispite trupeşti.

– Te-am dat în ispită!, zicea diavolul.

– Nu m-ai dat!, spunea părintele.

– Te-am dat în ispită!, zicea iar vrăjmaşul.

– Nu, diavole, nu m-ai dat!, spunea iar Părintele Onufrie.

Odată, a stat la spital vreo câteva zile. Şi-a luat acolo o icoană cu Maica Domnului, o candelă, ulei, şi făcea pravilă ca în mănăstire, cele şapte laude, citea la Psaltire şi alte rugăciuni. Iar într-o noapte a venit vrăjmaşul la el, ca un arap, şi a început să-l strângă de gât, zicând: „Nici aici nu-mi dai pace? Şi aici ai venit să mă necăjeşti?”.

La bătrâneţe, părintele ajunsese la o deosebită curăţie a inimii, căci îi vedea pe toţi oamenii sfinţi. De mireni se folosea pentru răbdarea lor în necazuri, de monahii din obşte se minuna pentru râvna lor la cele duhovniceşti, iar pe cei retraşi în păduri, care locuiau în bordeie, nevăzuţi de oameni, îi vedea desăvârşiţi.

Părintele Onufrie avea un pătuţ mic în bordei, încât nici nu se putea întinde pe el. Şi zicea: „N-am venit aici la odihnă. N-ai nici o plată, dacă nu te osteneşti. Pustnicul trebuie să mănânce bureţi, fructe de pădure şi altele asemenea, altfel n-are nici o plată”. Şi primea mai bucuros cele ale pustiei, decât alte daruri, considerându-le ca o binecuvântare a lui Dumnezeu.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 778-779)