Cu câțiva ani înainte de a intra în mănăstire, văzuse pe stradă o fată extraordinar de frumoasă. Atât de mult a impresionat-o, încât i-a zis unei prietene: „Dacă aş fi fost eu acea fată şi aş fi conştientizat că Dumnezeu a pus acest dar neasemănat, nemăsurat, în mine – frumuseţea fizică desăvârşită –, păi, m-aş fi dus la mănăstire şi m-aş fi dăruit doar lui Hristos”. Prietena a luat-o în glumă, spunându-i: „Şi dacă nu eşti la fel de frumoasă ca ea, nu te poţi duce la mănăstire?”.

„În viețile Sfinților, totul este viu, simți, trăiești”

Maica Nazaria de la Miclăușeni crede că Dumnezeu a pregătit-o pentru acest drum. Când vizita biserici, zăbovea pentru a citi papirusurile sfinților pictați. Se minuna, se întărea și încerca să împlinească ceea ce citea. Apoi a descoperit Viețile Sfinților și nu s-a mai dezlipit de ele, pentru că „totul este viu, simți, trăiești”.

Relația cu duhovnicul o consideră esențială și decisivă și spune că, adesea, preocupările duhovnicului ‒ intelectuale, artistice, culturale etc. – și însăşi viaţa lui se răsfrâng asupra ucenicilor săi. „Un părinte spunea că noi acum nu ne mai spovedim, ci povestim. Căci dacă ne-am spovedi, ne-am pocăi și nu am mai repeta păcatul. Eu nu puteam să mă înfăţișez duhovnicului meu, dacă mâncam până la acel moment”, spune maica Nazaria.