Cum a contribuit Biserica Ortodoxă de pe meleagurile noastre la înființarea Academiei Române?

În momentul creării Academiei Române, la 1 aprilie 1866, Biserica noastră nu era nici autocefală și nici nu avea rangul înalt de Patriarhie. Pregătirea fondării Academiei (cu numele de „Societatea Literară”) s-a făcut sub Alexandru Ioan Cuza și cu aprobarea domnului, iar relațiile Bisericii din tânăra Românie cu domnul care făcuse secularizarea averilor mănăstirești (în 1863) nu erau atunci dintre cele mai bune. Pe de altă parte, Biserica noastră nu era deocamdată consolidată ca biserică națională statală, fiindcă unirea Moldovei și Țării Românești era încă prea recentă. Însă anumite personalități individuale ale Bisericii au salutat și sprijinit Academia Română încă din primii săi ani de funcționare. 

A contribuit în vreun fel sau altul Academia la înființarea Patriarhiei Române în anul 1925?

Consolidarea Academiei Române după legea din 1879 a făcut ca implicarea sa în viața culturală și spirituală a României să fie tot mai intensă. Membrii Academiei au militat și pentru autocefalie și pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul cuvenit de Patriarhie. De exemplu, episcopul și istoricul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892), ales membru al Academiei în 1870, era un militant nu doar pentru unire, ci și pentru autocefalie. Mai târziu, ardelenii Ioan Lupaș (preot și istoric, ales membru al Academiei în 1914) și Silviu Dragomir (istoric și secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, ales membru al Academiei în 1916) au fost militanți fervenți ai pentru recunoașterea Patriarhiei. Mai trebuie pomenit cu același rol preotul dr. Gheorghe Ciuhandu, membru de onoare al Academiei Române. 

Cum a privit și primit Academia înființarea Patriarhiei Române?

Academia Română a fost între instituțiile susținătoare ale actului ridicării Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Au rămas cunoscute și apreciate luările ferme de poziție ale lui Nicolae Iorga (afirmat în publicistica vremii cu articole favorabile) și Alexandru Lapedatu, viitor președinte al Academiei. De altminteri, primul Patriarh Miron Cristea și regele unificator Ferdinand I, cel care a promulgat Legea pentru „Ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca primat al României, la Scaun Patriarhal”, erau membri de onoare ai Academiei Române. Istoricii importanți din cadrul Academiei, în frunte cu Nicolae Iorga, au relevat pentru poporul român și pentru opinia publică internațională temeiurile istorice ale acestui act de la 1925.   

V-aș ruga să ne vorbiți puțin despre dinamica relațiilor dintre cele două instituții în perioada interbelică.

Relațiile dintre Academie și Patriarhie au fost foarte bune între cele două războaie mondiale, mai ales că, așa cum spuneam, Părintele Miron Cristea, ales Mitropolit Primat încă din 1919, apoi Patriarh în 1925, era, din 1919 și membru de onoare al Academiei. Cele două entități așa de apropiate ca scop au colaborat frecvent în cinstirea marilor personalități ale românilor, în amintirea marilor evenimente din trecutul românilor, în oblăduirea vieții spirituale, științifice și culturale din România.

Cum s-a modificat relația între Academie și Patriarhie în perioada comunistă?

În perioada comunistă, cele două instituții-simbol pentru identitatea românească au avut enorm de suferit, au fost marginalizate, iar unii dintre consilierii sovietici le voiau chiar desființate. Academia Română „burgheză” a fost chiar desființată în 1948 și tot atunci a fost creată o nouă academie, numită „Academia Republicii Populare Române”, cu 114 membri dintre cei vechi excluși, cu 35 întemnițați, dintre care nouă au murit în închisori. Între 1974 și 1989, nu i s-a mai permis Academiei să primească niciun membru, ea urmând – în viziunea conducătorilor comuniști – să moară de la sine, prin stingerea din viață membrilor ei vechi. Biserica a trecut prin momente și mai grele, „conducerea de partid” voind să o izoleze aproape complet de societate. Mulți preoți au fost persecutați și închiși și multe lăcașuri de cult demolate sau mutate din loc. În asemenea condiții, între Academie și Patriarhie au fost doar relații ascunse, individuale și sporadice. Nu era permis să se facă nimic oficial. Academia, ca instituție a statului comunist, trebuia să fie atee și să promoveze combaterea religiei și a credinței, „cu argumente științifice”, cum se susținea pe atunci.   

Care au fost schimbările pe care le-a adus anul 1989 în relația dintre cele două instituții?

După 1989, toate energiile s-au descătușat, relațiile s-au reluat și s-au reînnodat miile de fire care existaseră în trecut. Au fost primiți în Academie, ca membri de onoare, marii ierarhi (patriarhul și principalii mitropoliți), mari teologi, laici și mireni, ca membri corespondenți și apoi titulari sau de onoare. Între aceștia din urmă, îi amintesc doar pe erudiții Emilian Popescu (profesor) și Mircea Păcuraru (preot profesor), istorici ai Bisericii Ortodoxe Române. În ultimii 35 de ani, principalele aniversări, comemorări și ceremonii de interes național au fost organizate de cele două instituții împreună, începând cu cinstirea anuală, la 24 ianuarie, a Zilei Unirii de la 1859, pe Dealul Mitropoliei (Patriarhiei), în fața statuii lui Alexandru Ioan Cuza.   

V-aș ruga să ne vorbiți despre câteva chipuri de ierarhi care au contribuit la creșterea prestigiului și vizibilității Academiei Române.

Toți ierarhii și preoții aleși în Academia Română au fost de mare valoare și prestigiu și, prin aceasta, au ridicat și rolul Academiei Române în comunitate și în lume. Academia Română este a tuturor cetățenilor români și a marilor intelectuali ai planetei, dar este, în primul rând, românească. Ea a primit în rândurile ei savanți și ierarhi cu preocupări savante din toate cultele, mai ales din cele două biserici de rit bizantin ale românilor. Între ierarhii ortodocși, s-au distins pomeniții Melchisedec, Miron, dar și patriarhii Teoctist și Daniel, apoi mitropolitul Bartolomeu Anania (care semna ca mirean cărțile sale cu numele de Valeriu Anania), mitropolitul Nicolae Corneanu și alții. Dintre greco-catolici îi amintesc doar pe canonicii Timotei Cipariu și Augustin Bunea, precum și pe cardinalul Iuliu Hossu, cel care, alături de viitorul Patriarh Miron, a stat în fruntea Măritei Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 și a citit rezoluția de unire a Transilvaniei cu Țara.   

Care sunt relațiile dintre Academie și Patriarhia Română astăzi?

Am prefigurat cumva răspunsul la această întrebare. Relațiile dintre Academie și Patriarhie sunt astăzi foarte bune, au fost aproape uitate vechile izolări și necazuri de sub comunism. Membrii Academiei sunt adesea prezenți la slujbele și la manifestările culturale organizate la Patriarhie, așa cum ierarhii BOR sunt adesea prezenți în Aula Academiei, ori de câte ori se fac evenimente. Conferințele Academiei din Aulă, din Sala Dalles, precum și expozițiile de la Biblioteca Academiei îi au adesea ca protagoniști pe ierarhii BOR și pe profesorii de la facultăți de teologie ortodoxă din București, Cluj-Napoca, Iași, Sibiu și din alte locuri. În fiecare an, la Cimitirul Bellu, Academia și Patriarhia organizează slujbe de pomenire a donatorilor și mecenaților Academiei, înmormântați acolo. Recent, cu ajutorul Episcopiei Caransebeșului, Biblioteca Academiei s-a îngrijit de reînhumarea trupului marelui binefăcător, inginerul Constantin Orghidan (1874-1944), la București. De la acesta ne-a rămas cea mai mare colecție numismatică și nu doar numismatică (circa 10 000 de piese, din care circa 2 000 de aur), prin care s-au completat colecțiile Cabinetului de Numismatică al Academiei Române, creat în 1871, reorganizat în 1911 și devenit unul dintre cele mai valoroase din lume.     

Cum vedeți evoluția colaborării între cele două instituții în viitor?

Eu nu pot vedea această colaborare decât foarte bună. În ultimele decenii, românii nu au mare încredere în instituțiile politice ale statului și nici în alte creații recente, ci în Biserică, Armată și Academie. Unii „observatori” străini ignoranți, interesați, stipendiați sau răuvoitori privesc cu ironie acest lucru și ponegresc deopotrivă Biserica și Academia, iar pe români îi cataloghează ca „prea religioși”, „înapoiați” și „naționaliști”. Eu aș zice că, dimpotrivă, românii, din moment ce prețuiesc mai mult și pun pe primul plan al vieții lor spiritualitatea (credința), știința și cultura, sunt un popor civilizat, conștient și prevăzător. Viitorul popoarelor civilizate constă în educație, iar educația se face prin credință și știință, pentru ca oamenii, bazați pe virtuți și valori, să aibă încredere în viitor și speranță de mai bine.