Maică Paisia, care este menirea călugărului?

Să ajungă la sfințenie el și să ajungă să se roage pentru întreaga lume. Fiecare ce a purces pe calea aceasta simte în interiorul lui ceea ce are de făcut. În mod firesc, îți dorești ca cei din familia ta să se mântuiască și te rogi poate mai mult pentru ei. Dar trebuie să te rogi pentru toți la fel. Sfinții au ajuns la acest nivel. Să te doară și pentru cel care ți-a făcut rău, și pentru cel pe care nu-l cunoști. Noi, fiind mai la început, ne rugăm mai mult pentru cei apropiați, pentru cei din familie, vii și adormiți, și pentru cei care ne-au făcut un bine. Esența este să te străduiești să fii aproape de Hristos și să-i aduci la El și pe cei de lângă tine.

Ce înseamnă să viețuiești creștinește cu adevărat?

În primul rând, să ai pace cu cei din jurul tău. Cred că asta dorește Dumnezeu. Dacă Dumnezeu e mulțumit, atunci simți liniștea în sufletul tău; ai o mulțumire și-o bucurie. Dacă îți faci ascultarea, așa, cât poți, și încerci să-ți împlinești datoria și să te înțelegi cu cei de lângă tine, să nu-i superi și să nu ții răutate, cred că deja ai făcut un pas. Fiind în pace cu cei de lângă tine, ai și tu pace și mulțumire.

Cum procedați atunci când sunt momente de tensiune?

Încerc să mă rog pentru acela. Dacă nu pot de una singură, apelez și la duhovnic, prin Spovedanie; așa are mai multă putere. Mai lăsăm fiecare de la noi, căci oameni suntem, și ispitele sunt mai mari aici.

Mi-aduc aminte că atunci când am venit la mănăstire, vreo jumătate de an simțeam că nu călcam pe pământ. Eram plină de bucurie. Nu-mi păsa de nimic. Aveam o chiliuță foarte mică. Nici casa mare nu era. Pe pătuț nici nu încăpeam, stăteam cu picioarele pe-o sobiță. Dar eram cea mai fericită.

V-ați dorit foarte mult acest lucru?

Mi-am dorit și Dumnezeu mi-a dat bucurie. Au fost și încercări foarte mari după aceea. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu și al celorlalți din jur, mergem înainte.

A fost un duhovnic sau cineva din familie care v-a îndemnat la călugărie?

Din familie nu m-a îndemnat nimeni. Am rămas orfană de tată în clasa a VII-a, iar mama, văduvă fiind, nu prea a fost de acord, pentru că eram un ajutor pentru ea. Nu era împotriva Bisericii, este o femeie credincioasă, dar s-a gândit că n-o să pot face față. Mi-am dorit mult. Am dat și la facultate, am făcut și serviciu. Iar în cei câțiva kilometri pe jos de la serviciu până acasă plângeam. Am făcut un an de facultate, m-am consultat cu un preot duhovnic care mi-a dat binecuvântarea să vin la mănăstire și am terminat facultatea aici fiind. Dar înainte era un zbucium în sufletul meu... și spuneam: Doamne, dacă eu îmi doresc asta, de ce îmi apare altceva în cale?

Ce duhovnici v-au rămas aproape de suflet?

Aici am avut ca duhovnic pe Părintele Ciprian Grădinaru de la Neamț, acum e la Patriarhie, pe Părintele Ioanichie Bălan (timp de un an) și pe Părintele Cleopa Nistor, care, deși tânăr, a pus mult suflet și este un mare iubitor de pace. A dorit să unească obștea și a reușit, în șapte ani, cât a stat aici. Tot timpul știa să cedeze primul, iar lucrul acesta contează foarte mult. Acum duhovnic ne este Părintele Dosoftei Șcheul, un preot cu experiență.

Un părinte care m-a impresionat a fost și Părintele Teofil de la Pângărați, un om deosebit. N-am vorbit decât de două ori cu Sfinția sa, dar având niște probleme, în câteva minute, cu câteva cuvinte, m-a liniștit. Am rămas cu o mulțumire că l-am cunoscut.

Aveți un sfânt față de care aveți o evlavie deosebită?

Cea mai mai mare evlavie o am la Maica Domnului și cred că mulți călugări îți vor zice așa. În momente grele, o simți tare aproape când îi ceri ajutorul. Simți mâna Ei cum te ocrotește. Și Sfântul Mina mi-e iarăși drag. Pe Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfinții Serghie și Vah îi iubesc. Ultimii doi au fost prieteni, s-au nevoit și au pătimit împreună, fiind cinstiți pe 7 octombrie.

Îi sfătuiți pe tinerii cu vocație să plece la mănăstire?

Le recomand acest lucru cu mare drag tuturor celor care își doresc o viață frumoasă. De ce nu? E greu și în mănăstire, e greu și în lume. Savatie Baștovoi spunea: „Vin mulți tineri la mine și mă întreabă dacă să se căsătorească sau să se călugărească. Eu nu le dau nici un răspuns, pentru că răspunsul e în sufletul lor. Fiindcă dacă-i îndemn pe-o cale, când le va fi greu, vor zice: părintele mi-a spus așa”. Nu! Tu să hotărăști. În sufletul tău să-ți iei decizia. Sunt multe încercări. Acum nu mai este viața care era odată. Chiar de când am intrat eu și până acum, monahismul s-a schimbat foarte mult.

În ce sens s-a schimbat?

Nu mai este viața de rugăciune cum era odată, prezența la biserică, unitatea între călugări sau între maici. Sunt mult mai multe divergențe. Dar dacă vrei să trăiești frumos și știi pentru ce vii, îți vezi de treaba ta și mergi înainte, chiar dacă ai împunsături și dintr-o parte, și din alta. Sunt sacrificii, dar ai și împliniri, și bucurii.

Cum e cu sentimentul matern?

Sinceră să fiu, mie chiar nu mi-au plăcut copiii. Nu mi-am dorit să întemeiez o familie. Am fost cea mai mică la părinți. Am făcut un liceu sanitar și am primit repartiție la un leagăn de copii, lucrând cu ei trei ani. Ne-am mai apropiat și îi iubesc, dar nu ca să zic că mi-i doresc. E o mare responsabilitate să fii părinte. Aici ești responsabil de sufletul tău și de al altora – dacă îi smintești; totuși, ești singur.

Vă mai amintiți cum a fost la călugărie?

După ce am stat în biserică trei zile și m-am împărtășit, îmi curgeau lacrimile fără să vreau. Nu-mi trebuia nimic; parcă eram înger. N-am mai simțit nici până atunci, nici de-atunci momente ca acelea. Parcă nici nu călcam pe pământ. N-a durat mult, dar nici nu poți să uiți acele clipe. Rămân întipărite în sufletul tău, iar la încercări mai mari ți le aduci aminte și te întărești.