Are febră. Ochișorii lui dulci și blânzi sunt obosiți și înfierbântați de febra mare. Și totuși, mulțumește lui Dumnezeu, căci încearcă să asculte, pe cât poate, sfaturile mamei. Ochii îmi lăcrimează și inima mi se frânge de emoție când îl văd… îi mângâi obrazul aprins și adoarme. Mai în tihnă, mai tresărind din cauza bolii.

Se străduiește să primească durerea, să înțeleagă folosul ei interior, îmbărbătarea, transformarea, deși e doar un copil. Iar prin această strădanie, binecuvântarea lui Dumnezeu se simte întru el. Cât sunt prunci, Însuși Duhul lui Dumnezeu îi crește, le dospește firea în chip frumos și binecuvântat. Ei învață de la noi, noi învățăm de la ei. Sufletul lor e ca acel pământ mănos și roditor din tărâmul făgăduinței. În el Domnul Își aruncă semințele Sale pline de har și chemare sfântă, iar în copilăria vieții lor, ele rodesc îmbelșugat și frumos. Doamne, cât de frumos crește grâul sufletului lor de copii ai Tăi! Cât de frumos se apleacă sub adierea vântului Suflării Tale pe pământ și ce mireasmă suavă de neprihănire răzbate din ei, copiii! Pe pajiștile senine ale vieții aleargă cu brațele deschise și inimile însorite către Tine! Iar Tu, Părinte, îi cuprinzi în căldura iubirii Tale tainice, cu brațele  tatei, ale mamei, ale vieții!

Apoi însă, din dedesubturile firii, începe să răsară neghina. Neghina patimilor, a stranietății... Din beciurile alcătuirii lor fără vină, răsar bezne, ceață, revolte, curiozități nefaste, obrăznicii, depărtare, dezorientare, necunoștință, uitare, uitare... Toate îi cufundă mintea și suflețelul ca într-o ciudată negură, de care el nu știe, nu bănuiește. Își devine parcă propriul alter ego... Și începe a trăi ca acum, în febră. Însă o febră a sufletului, o febră care îi încețoșează privirea senină, îi tulbură toate orizonturile și dedesubturile vieții. Iar el, dragul, nu știe, nu poate. Este răscolirea patimilor moștenită poate din moșii și strămoșii arborelui său genealogic. Ce știe copilul de toate astea, oricât am încerca să îi explicăm, când valul e prea puternic pentru el, iar ceața e contagioasă? Când chiar din interiorul său se ridică vulcanii noroioși ai patimilor? 

Nu ne mai luptăm atunci cu rațiuni sau logică, ci cu cele nevăzute ale întunericului. Și arma noastră de căpătâi rămâne astfel rugăciunea. Adânca rugăciune cu dragoste nespusă și zdrobire de inimă.

Când eram mai tânără credeam că fapta bună de orice fel, așezată în viața copiilor mei, este esențială. Era datoria mea de bază, însoțită, desigur, de rugăciune. Nici nu realizam cât îi luam în mâinile mele, sărace de altfel. Încercam să sculptez cu ajutorul lui Dumnezeu tot ce e mai sfânt în sufletul lor, gândind că de aceea ne-a lăsat Domnul în trup lângă ei, să contribuim practic la formarea lor. Poate așa și este.

Însă dezlegarea puterilor nevăzute ale întunericului m-au smerit și m-au disciplinat. Iar acum socotesc cât de prețios și necesar este ca orice am face, orice am lucra peste zi, seara să zăbovim cât poate fiecare, lângă pătuțul lor nevinovat. Lângă somnul lor pașnic și tainic să ne frângem inima în rugăciune pentru sufletul lor. Să ne rugăm pentru vremea când îi va cuprinde „febra” tulbure a vârstei încercărilor, pentru suflețelele lor nevinovate care vor fi pe nepusă masă înconjurate de răscoliri străine, de care bieții copii nu vor ști cum să se apere, cum să le gestioneze. Să construim lumina în sufletele lor, să-L rugăm pe Domnul milei să îi înțelepțească la vremea cuvenită, să stăruim cu lacrimi lângă sufletele lor, căci numai Harul poate lupta cu cele nevăzute ale firii umane revărsate pe dedesubt în ei. 

Unele cuvinte aș dori să le scriu în genunchi, ca pe o rugăciune, căci în ele stă ascuns mult zbucium, țâșnire către și în Dumnezeu. Stă ascunsă toată zbaterea și nădejdea întinsă a unei inimi, pentru copiii nevinovați. 

Sufletul îmi poartă în el laolaltă mânuțele pufoase și privirea cu Rai, adunată cu ochiul tulbur și străin ce îi va bântui cândva suflețelul și mă va privi poate ca pe un intrus. Cum, ce grai îi va putea spune atunci: Cât de mult și de sfânt te iubesc! în așa fel încât să ajungă la inima sa? Trebuie acum, acum să dau mai mult decât totul! Și atunci, mai mult decât acum! Lângă chipul său adormit, de prunc, învăț să mă rog adânc! Seară de seară, pe cât putem, când toate se sting în liniști și flăcărui de candelă, să ne rezervăm o clipă de inimă! De inima lui Dumnezeu pentru aceste suflete cuminți și nevinovate.