Parenting-ul a devenit un cuvânt la modă. Este pe buzele tuturor, transformat într-o adevărată știință, cu specialiști, cercetare, manuale, cursuri și conferințe, metode și practici. Toate, în final ne învață cum să fim mai buni părinți.

Ce ne dorim de la copiii noștri? Vrem să fie primii la școală, să treacă ușor peste refuzuri, respingeri sau greutăți, să devină un fel de supereroi, care să facă în plus tot felul de lucruri față de ceea ce făceam noi la vârsta lor. Ne dorim să-i învățăm ce este onestitatea, bunul simț, disciplina, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, ambiția, perseverența, colegialitatea, loialitatea, toleranța, bunătatea, speranța, încrederea...

Mai mult, cu toții ne dorim să ajungă „oameni mari”, să aibă o carieră de succes și să nu ducă grija zilei de mâine, așa cum am dus-o noi. Ne recunoaștem în tablou?

„Ce femei admirabile sunt la creștini!”

Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și pe viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală. Cu gânduri de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți ai Bisericii? Să știm că din toate defectele noastre s-a născut un om care a dobândit Împărăția lui Dumnezeu și de acolo a devenit mijlocitor și ajutător pentru întreaga lume? Să fie doar o utopie?...

Istoria Bisericii ne demonstrează că nu. Au existat și credem că încă mai există exemple de părinți care și-au dorit și au purtat copiii pe cărarea sfințeniei. Elogiul mamelor creștine, sintetizat în spusele retorului și profesorului păgân Libarius – „Ce femei admirabile sunt la creștini!” – a fost confirmat de mame de sfinți și femei creștine. Cele două Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emilia, mama Sfântului Vasile, Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, acestea sunt doar câteva exemple.

„Fiul meu, mai rabdă puţin, ca să ajungi şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri”

Pomenirea celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, la început de primăvară, ne aduce în față icoana unei astfel de mame. A unui suflet care a ales Viața în Împărăția lui Dumnezeu pentru fiul ei, dimpreună martir creștin în rândul tinerilor soldați romani.

Istoria a zugrăvit jertfa acestor tineri trăitori în secolul al IV-lea. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a XIX-a, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Efrem Sirul și istoricul Sozomen confirmă actul martiric al celor 40 de mucenici din Armenia. Soldați ai unei legiuni romane, tinerii creștini au refuzat să participe la ritualurile pâgâne oficiate în cinstea împăratului care era cinstit drept zeu în panteonul roman. „Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Iar când s-a făcut ziuă, li s-au frânt fluierele picioarelor şi  așa au luat cununile muceniciei”, arată actul martiric.

După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care se pare că era cel mai tânăr, mai sufla încă. Trupurile celorlalți 39 au fost încărcate într-o căruță, cu scopul de a fi arse și date țărânei. Meliton, al patruzecilea mucenic care încă mai trăia, a fost lăsat deoparte, cu gândul că se va însănătoși și se va lepăda de Hristos.

Șansa lui de a câștiga Împărăția lui Dumnezeu și cununa muceniciei a fost, în acest context, tocmai mama sa. Nu plecase de lângă lac toată noaptea. Suflet de mamă sfântă! Se gândise probabil ca nu cumva tinereţea lui Meliton şi dragostea de viaţă să-i insufle, în cele din urmă, teamă şi să se arate nevrednic de ceata mucenicilor. „Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nicio neplăcere, nicio durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta”, descrie un dialog Sfântul Nicolae Velimirovici în Proloagele sale.

Neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor. O icoană a întregii Ortodoxii! A renunțării la ce avea mai scump, la lumina ochilor și la nădejdea bătrâneții! O mamă purtându-și în spate tânărul fiu, fost soldat roman, rănit și însângerat... nu spre spital sau acasă, unde să-i oblojească rănile, ci spre moartea mucenicească, adică spre Viață! „Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama, simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult pentru sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se numere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu”.

O sfântă mamă! O mamă care a ales Viața pentru fiul ei, deși în logica zilei de astăzi am alerga spre viața pământească. Aici trebuie căutată granița dintre sfințenie și cotidian, spune Sfântul Efrem Sirul. Dacă sinaxarul bizantin nu a păstrat numele mamei ce și-a dorit fiul Sfânt, tradiția siriană iacobită o amintește drept Sfânta Areta, protectoarea nașterilor – icoanele ei fiind prezente în mănăstirile iacobite.

Este această mamă un model pentru părinții de astăzi? Greu de răspuns... E o lumină însă, o lumânare în istorie, la care să știm să ne întoarcem cu gândul că există și un alt tip de parenting – unul orientat spre Viață!