Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuințată de către îngerul căzut minciuna. Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii și ucigaș de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noțiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi. Cuvântul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului chiar de la început ca armă pentru uciderea de oameni și îi slujește în chip statornic ca armă spre pierzarea oamenilor.

Începutul răutăților este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine și al amăgirii demonice este gândul mincinos. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veșnică chiar în rădăcina ei – protopărinții! Protopărinții noștri „s-au amăgit”, adică au recunoscut minciuna drept adevăr și, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putință de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit și de strămoașa noastră: „Șarpele m-a amăgit”, a zis ea, „și am mâncat” (Facerea 3, 13). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie și fără voie” spre răul care se înfățișează voinței pervertite, înțelegerii schimonosite, simțirii pervertite a inimii în chipul binelui și al desfătării. „Cu voie” – pentru că în noi mai este încă o rămășiță de libertate și de alegere între bine și rău. „Fără voie” – pentru că această rămășiță de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut așa și nu putem să nu fim așa; și de aceea ne găsim cu toții, până la unul, în stare de amăgire de sine și de înșelare demonică.

Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele și răul, [adică] starea în care se află în mod obligat fiecare om, reiese următoarea definiție a înșelării, care o lămurește în chip cu totul mulțumitor: înșelarea este însușirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr. Înșelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită și a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtășească inimii, corupând simțirile inimii; luând stăpânire asupra ființei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i și trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărțit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înșelare este starea de pierzanie sau de moarte veșnică.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, editată de Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999 [ediție digitală, Apologeticum, 2005], pp. 3-4)