Fiul lui Dumnezeu este jertfa adusă omului: oare omul se va da în lături să se jertfească lui Dumnezeu? Nu e răsplată omenească, alta în afara jertfei, care să fie vrednică de Dumnezeu. Prinoasele Vechiului Testament, fiind doar preînchipuiri, au fost desființate după împlinirea celor preînchipuite, însă miezul lor, care stă în arderea de tot lăuntrică, în tăierea-împrejur a inimii și umilința duhovnicească a rămas neschimbat.

Și noi aducem jertfe lui Dumnezeu, însă cât de des acestea sunt numai roadă a gurii, înălțare a mâinilor, la care inima nu ia parte! Cât de des aducem ca jertfă însăși inima noastră, însă fără roadă și curăție, ori aducem ca jertfă ceea ce nu primește de la noi lumea, ceea ce lepădăm noi înșine. Aducem, după spusa Prorocului, cele bolnave, șchioape și oarbe (Maleahi 1, 8).

De aceea, Psalmistul, știind deșartele osteneli ale multor jertfe, ne roagă să schimbăm deșertăciunea pe adevăr: „jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit” (Psalmul 50, 18). Când strigăm aceasta, idolii patimilor cad și se sfărâmă în noi, când nu rămâne piatră peste piatră din acea zidire lăuntrică pe care o zidește neîncetat în noi pofta trupului, când inima mărturisește că tot ce ține de noi e nimicnicie, atunci Făcătorul, Care a zidit toate din nimic, din nimicnicia noastră zidește om nou, fără pată sau zbârcitură, înnoit întru dreptate și adevăr (v. Efeseni 2, 10; 5, 27).

(Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, pp. 200-201)