Nașii de cununie – model și sprijin pentru familia nou întemeiată

Căsătorie

Nașii de cununie – model și sprijin pentru familia nou întemeiată

    • Nașii de cununie – model și sprijin pentru familia nou întemeiată
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Nașii la cununie sunt o familie care-și poate asuma rolul de exemplu pentru viitorii soți. Experiența lor de viață este cel mai mare dar pe care-l pot face finilor. Din acest motiv, cred că o familie care dorește să-și asume rolul de nași trebuie să se pregătească pentru aceasta și să-și înțeleagă misiunea. Ei sunt părinți duhovnicești pentru fini, părinții spirituali ai familiei care se naște în Taina Nunții.

O dată decisă nunta, viitorii soți ar trebui să caute să se pregătească pentru asumarea responsabilă a acesteia prin activități și întâlniri care pot facilita și discuții cu familii care au o viață așezată pe temelia credinței.

Având în vedere că nunta este o încununare în Hristos și în Biserică, este important ca viitorii miri să fie asumați de către parohii într-un grup de pregătire și să fie așezați într-un context de formare și creștere duhovnicească, alături de familii cu viață frumoasă și cu experiență de valorizare a resurselor creștine.

Unul dintre aspectele cele mai importante este alegerea nașilor.

Nașii la cununie sunt o familie care-și poate asuma rolul de exemplu pentru viitorii soți. Așa cum o familie creștină își crește copiii în rânduiala Bisericii, și o pereche de nași ancorați în viața bisericească vor fi de mare folos duhovnicesc pentru tânăra pereche, încă din perioada pregătirii pentru nuntă. Experiența lor de viață este cel mai mare dar pe care-l pot face finilor. Din acest motiv, cred că o familie care dorește să-și asume rolul de nași trebuie să se pregătească pentru aceasta și să-și înțeleagă misiunea. Ei sunt părinți duhovnicești pentru fini, părinții spirituali ai familiei care se naște în Taina Nunții.

Canonul 53 Trulan, cu referire directă la nășie, arată că rudenia spirituală este mai presus decât cea trupească. Unii consideră că acest canon vorbește doar despre rudenia de la botez, având în vedere că se referă în continuare la cei care-l primesc pe prunc în „sfântul și mântuitorul Botez”. Cu toate acestea, observăm că prima parte a canonului arată că, din pricina faptului că rudenia spirituală este mai presus decât cea trupească, trebuie să existe o preocupare a încadrării nășiei de la Botez în rânduială.

Având în vedere înțelegerea pe care Biserica o are în legătură cu Taina Nunții, ca viață nouă în Hristos și în Biserică, nășia la Nuntă și nășia la Botez au aceeași valoare de rudenie spirituală. Nașii devin părinți spirituali pentru fini și pentru întreaga familie. Din acest motiv, ar fi potrivit ca, în măsura în care este cu putință, nașii de cununie să fie nașii pruncilor care se nasc din familia respectivă.

Din păcate, modul în care sunt aleși nașii în zilele noastre este foarte viciat de secularizarea Cununiei. Având în vedere că Nunta este o sărbătoare familială, în care întrajutorarea materială are un rol cu totul special, în multe cazuri nașii sunt aleși dintre membrii familiei, chiar frați sau rudenii apropiate și astfel este afectat sensul profund spiritual al nășiei.

Așa cum am arătat mai sus, prin asumarea rolului de nași, aceștia devin părinți duhovnicești în Hristos și în Biserică. Nășia este o misiune pe care Biserica o încredințează unei familii, pentru a fi sprijin și model celor care întemeiază o nouă familie. Prin participarea nașilor la așezarea cununiilor pe capul mirilor, ei pot fi considerați chiar ca Împreună slujitori ai acestei lucrări duhovnicești. Și la acest nivel ne putem confrunta cu identificarea unei discrepanțe în idealul transmis și realitatea de zi cu zi. Ce se mai poate face în astfel de situații?

Biserica este responsabilă în a urmări parcursul familiei născute în Har. Ar fi deosebit de important ca familiile tinere să aibă parte de o grijă pastorală din partea preotului și a comunității. Dacă preotul observă că familia este abandonată de nași, dacă simte să s-a instalat o îndepărtare, el are datoria de a nu-i lăsa orfani duhovnicește pe cei pe care i-a binecuvântat în însoțirea lor și le poate propune o altă familie care să-i sprijine pe calea asumată. Am putea asocia această atitudine cu aceea în care un copil părăsit la părinți este înfiat.

Noua familie sprijin sau „nașii adoptivi” ar trebui însă să participe și la identificarea unor căi de reconciliere a finilor cu nașii efectivi de cununie.

Aș îndrăzni să spun chiar că o astfel de adopție duhovnicească ar putea fi binecuvântată de Biserică printr-o rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de tânăra familie prin întâlnirea unei familii care, cu binecuvântarea bisericii, se oferă să le fie sprijin.

(Pr. Patriciu Vlaicu, Împlinirea omului în viața de familie, Editura Apostolia, Paris, 2021, pp. 78-80)