Domnul Cel Blând, Care n-are motive să fie ajutat, Se odihneşte în cei blânzi. Blândeţea din El curge în credincioşi, devenind în ei leagăn lin în care Se odihneşte El. Blândeţea e delicateţea, e gingăşia dragostei, siguranţa ei nu e tulburată de nimic. Prin blândeţe se mângâie cei care se iubesc. Cunoaşterea lui Hristos are loc prin participare la El, prin sălăşluirea Lui în noi. Hristos e Învăţător prin faptul că e sălăşluit în noi prin Duhul Sfânt.

Cei blânzi vor domni peste pământ, întinzând blândeţea lor, care e blândeţea lui Hristos, în tot cuprinsul lui, făcând ca nimeni să nu li se opună, ci să răspundă cu aceeaşi blândeţe. Aceasta va fi Împărăţia Ceru­rilor, împărăţia delicateţii între oameni, din delicateţea lui Iisus Hristos.

Cunoştinţa adevărată e legată de blândeţe, căci blândeţea e şi o contemplare liniştită a semenilor care i se deschid şi a tainelor existenţei, a tainei lui Dumnezeu Cel Blând. Cel blând poate fi şi înşelat, furat şi robit de cei vicleni, pentru blândeţea lui. El poate să nu fie destul de atent la ispitele ce-i vin. Cei blânzi sunt cei care se folosesc de dreapta judecată. Ei cunosc slăbiciunile oamenilor. Ei ţin o cumpănă în judecată, ţinând seama de toate.

Din fiecare străluceşte cu deosebire o anumită virtute. Dar legată de ea sunt şi toate celelalte. Un om blând nu poate fi zgârcit, deşi el se caracterizează în mod deosebit prin blândeţe.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, volumul I, Editura Doxologia, pP. 183-184)