Cine se obișnuiește cu amânarea, greu mai scapă de această obișnuință. Cine se oprește din urcuș a căzut în aceeași clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, își slăbește libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuși. Ești tu însuți când ești stăpân pe tine. De aceea, în grecește libertatea se numește și starea de a-ți fi propriul stăpân.

Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poți îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veșnicie.

(...) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obișnuiește să nu dea toată atenția poruncii Domnului îndată ce o aude și așteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simțirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuși. Se afirmă iarăși importanța lui „acum” și a lui „astăzi”, importanța de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Și Dumnezeu Însuși ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

Puteți citi și: Lenea și grija

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, în Filocalia XI, Editura Humanitas, București, 2009, p. 52-53)