Activitatea din iubirea față de alții și de Dumnezeu produce în suflet o stare de negrijă lumească și-l duce la desăvârșire veșnică, pe când cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. Deci Domnul condamnă grija, dar nu recomandă neactivitatea. Mai mult chiar, el condamnă lenea, mai ales pe cea însoțită de grijă. De aici rezultă că, deși nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totuși trebuie să socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul lui Dumnezeu și al altora, e un mijloc prin care sufletul sporește în desăvârșire și ajunge la veșnicia fericită pentru care este rânduit. De altfel, și rugăciunea este o activitate.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 68 la Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 40)