„Este o experiență curentă că, de câte ori face cineva un lucru bun, trezește invidie, bârfă, poate chiar piedică. Cu atât mai mult faptele deosebite prin valoarea lor sau oamenii care s-au dedicat mai deosebit binelui. Dar toate aceastea aduc și laude. Și ciuda e stârnită de aceste laude. Dar pricina mai stă poate și în faptul că oamenilor nu le place să fie lăsați în umbră, câtă vreme alții strălucesc. De aceea au poate o vină și cei lăudați că nu dau destulă atenție și celor mai puțin înzestrați. De aceea se cere smerenie din partea celor lăudați. Li se cere un fel de acoperire a faptelor bune, unite cu ocolirea slavei deșarte, ceea ce le este și spre folosul lor. Dar li se cere mai multă atenție și față de ceilalți. Aceasta ar dovedi o și mai mare calitate a lor. La urma urmelor, toți oamenii au o valoare. Toți sunt frați. Pizma e pusă și ea în slujba unui echilibru, când cei ce se deosebesc prin faptele lor nu se feresc de slava deșartă. Aceasta nu înseamnă că nu există și cazuri de pizmă ce nu se lasă vindecată nici chiar de smerenia sinceră a celor ce au făcut anumite fapte bune, sau că nu există subiecte rele nevăzute de care pizma s-a lipit pentru veci și în care ea nu are motivația de mai sus. Sunt ființe care stârnesc și ele pe oameni la pizmă.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 608 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 351)