Există oameni care au primit de la Dumnezeu o răspundere pentru alții ca pentru ei înșiși. E starețul unei mănăstiri, sunt părinții, e duhovnicul, e preotul. Dar aceasta înseamnă că ei trebuie să se și pregătească pentru a conduce pe calea dreaptă pe cei încredințați conducerii lor. Dacă dau sfaturi rele, vor suferi pentru greșelile acelora, ca pentru ale lor. Cel încredințat de Dumnezeu unui îndrumător sufletesc trebuie să-și facă însă și el din voia aceluia voia sa. Prin el se împlinește atunci voia aceluia. Dar, în acest caz, acela va plăti pentru greșelile făcute prin împlinirea voii lui.

Părintele, duhovnicul nu se pot dezinteresa de viața celui încredințat lui cu scuza libertății ce o are acela. Omul mai trebuie și învățat să știe ce să facă cu libertatea. Și unii sunt mai înaintați în această cunoaștere decât alții. Răspunderea unora pentru alții împletește destinele noastre până a ne bucura și suferi împreună de urmările unei viețuiri care nu se împlinește numai prin unul. Nu ne mântuim singuri în mod egoist și ambițios; și nu ne pierdem singuri. Ci ne mântuim cu cei pentru care am avut o răspundere și cu cei pe care i-am ascultat; și ne pierdem cu cei față de care nu ne-am exercitat răspunderea. Niciun om nu-și poartă sau nu trebuie să-și poarte numai sarcina sa, ci și pe a altora. Dar să nu le dăm altora sfaturi din mândrie, ca să-i smintim și mai mult, ci ca să-i slujim cu smerenie. Deci sfatul trebuie să fie unit cu pilda vieții, ca să nu-i pierdem prin sfătuire nici pe ei și să nu ne pierdem nici pe noi.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 506 la Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, în Filocalia XI, Editura Humanitas, București, 2009, p. 286-287)