Dacă timpul ar fi singura formă de existență, învăluită din toate părțile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranțele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera și nu ai teamă” ar fi cel mai înțelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic față de toate, dacă în curând nu ne așteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ți gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea amețelii alcoolice și în paroxismul simțurilor periferice dezlănțuite!

Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieții. E fața exterioară, fața lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viață spirituală simte mai puțin timpul. Fiecare știe din experiență că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferințele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă și cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur și simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veșnicia străbate în timp, invadează în el și determină curgerea lui.

(Părintele Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p. 1)