Iubiți frați și surori,

Plini de tristețe, cu inima îndurerată, cu sufletul rece și cu mintea întunecată, Luca și Cleopa mergeau în ziua de Paști „la un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus“ (Luca 24,13). Erau marcați și dărâmați de Patimile la care fusese supus Învățătorul lor. Cel ce le sădise în suflet nădejdea în nemurire și într-o Împărăție Veșnică a fost răstignit ca marii făcători de rele și zăcea în mormânt de trei zile. Zvonurile aduse de niște femei pioase că nu L-au găsit pe Domnul Hristos în mormânt, că îngerii le-ar fi spus că a înviat, nu i-au convins. Erau mai dezorientați și mai triști ca oricând. Pentru că duhul întristării paralizează toate puterile sufletului. „Precum molia roade haina și caria lemnul, așa întristarea distruge sufletul omului“.
Și iată că „pe cale“ li se alătură un călător. Era Hristos Cel înviat, dar ei nu-L recunoșteau. Călătorul cel Străin a intrat în vorbă cu ei: „«Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru?» Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare“ (Luca 24, 17).

Intrigați că Străinul nu știe tragedia ce s-a petrecut la Ierusalim, I-au relatat cu lux de amănunte pătimirea Domnului Iisus Hristos, concluzionând: „Noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea“ (Luca 24, 21).
Străinul, cu răbdare, întemeindu-Se pe Scripturi, i-a încredințat că toate acestea trebuiau să se întâmple. Și a încheiat dojenindu-i cu bunătate: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?“ (Luca 24, 25-26).

Într-acestea au ajuns la Emaus. Străinul se făcea că vrea să-și continue drumul. Cei doi L-au rugat stăruitor: „Rămâi cu noi, că este spre seară și s-a plecat ziua“ (Luca 24, 29). Așezându-se la masă, dintr-o dată, Străinul a început Liturghia. „Luând El pâinea, a binecuvântat și frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El S-a făcut nevăzut de ei“ (Luca 24, 30-31).

Pe când se cuminecau, harul Duhului Sfânt, focul cel ceresc, energia dumnezeiască cea necreată, le-a încălzit inima și le-a luminat mintea. Ochii minții s-au deschis, L-au recunoscut pe Hristos, și toată tristețea și răceala ce-i cuprinsese au dispărut. Erau fericiți că Hristos a înviat.

Iubiți credincioși,

Trăim într-o lume încărcată de tristețe. Încercările prin care trec oamenii îi fac insensibili la cele spirituale, pentru că ei se izbesc de multe necazuri materiale și de boli, care le răcesc inima. Pe deasupra, obsedați de rezolvarea problemelor zilnice, li se întunecă mintea și nu mai au un orizont duhovnicesc care să le permită să-L vadă pe Hristos.

Miile de oameni rămași fără loc de muncă, cu venituri modeste care nu le permit un trai decent și creșterea firească a copiilor, ne determină să ne întrebăm dacă nu mergem înspre prăbușire?

Satele noastre, leagănul vieții spirituale și locul unde s-au plămădit tradițiile, îmbătrânesc și se prăbușesc. Sporul demografic este negativ, înmormântări multe, boteze și cununii puține și, meditând la această realitate, suntem cuprinși de tristețe.

Milioane de români, pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele și a răzbi asupra sărăciei, au emigrat în țările apusene. Golul lăsat în România este imens, iar vitalitatea neamului slăbește. Și această realitate n-ar fi așa de tragică dacă, după ce își vor realiza o situație, s-ar întoarce acasă. Dar oare se vor întoarce? Poate în parte.

Și peste toate încercările a venit și această prăpădită criză economică care a blocat timida redresare a țării. Așa cum este, această criză va fi depășită, dar oare nu va lăsa în urma ei și o criză spirituală ?

În contextul acestei realități, când doi creștini se întâlnesc, precum Luca și Cleopa, încep să-și depene toate necazurile și sunt plini de întristare.

Dreptmăritori creștini,

În mijlocul oamenilor triști și deznădăjduiți apare El, Străinul înviat din morți, și le spune: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16,33). Din nefericire, oamenii au ochii închiși ca să nu-L cunoască.

Sfântul Apostol Petru, convins de dumnezeirea lui Hristos și de faptul că El ne va dărui tuturor învierea din morți, ne zice: „Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și când vi s-ar întâmpla ceva străin. Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare“ (1 Petru 4, 12-13).

O maximă din Pateric ne spune că „stejarul de nu va fi clătinat de vânturi, nici nu va crește, nici rădăcină nu va slobozi. Așa și creștinul: de nu va pătimi și nu va răbda, nu poate să fie ostaș al lui Hristos.“

Citim în cartea „Urmarea lui Hristos“ că necazurile „sunt foarte folositoare, deși sunt grele și chinuitoare, fiindcă printr-însele omul se smerește, se curăță și se întărește.“

Este adevărat că uneori necazurile sunt așa de mari încât omul nu le mai poate duce. Puterile lui sufletești și trupești ajung la epuizare. Frica de prăbușire și de neant îl duc la deznădejde. Nici o putere omenească nu mai poate face față luptei.

Într-o asemenea situație ajunsese, în veacul trecut, Sfântul Siluan Athonitul. Era la capătul puterilor și, cu ultimele resurse, șezând deznădăjduit în chilie, a strigat: „Doamne, ești de neînduplecat!“ A simțit apoi cum se afundă în întunericul și zbuciumul iadului.

Cu ultimele puteri s-a dus la Vecernie și dintr-o dată, în dreapta ușilor împărătești, „Domnul i S-a arătat în chip de neînțeles și întreaga sa făptură, până și trupul însuși i s-au umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ la venirea Sa.“ Trecea prin stări asemănătoare cu Luca și cu Cleopa.

Sfântul Siluan n-a fost în stare să relateze starea de fericire în care se găsea atunci. Domnul Hristos avea o privire atât de blândă și de bună, revărsând atâta iubire și bucurie, încât va rămâne marcat de aceasta pentru întreaga viață.

Iubiți frați și surori,

Adeseori și noi suntem triști și deznădăjduiți, inima ne e sloi de gheață, iar mintea ni se întunecă. Din noianul problemelor și necazurilor nu vedem nici o ieșire. Cine ne poate scoate din această stare? Numai Hristos Cel înviat, cum a făcut-o cu Luca și Cleopa. El nu poate să te știe prăbușit și mort sufletește, mocnind într-o viață întunecată și fără orizont, și să nu intervină.

El dorește să ne revigoreze, să ne aprindă inima și să ne lumineze mintea, să ne facă entuziaști în trăirea noastră creștină. Acest entuziasm creștin, și numai acesta, va mai putea reabilita omenirea. Din păcate, ne-am obișnuit cu mediocritatea spirituală, ne-am obișnuit să trăim chirciți și refuzăm oferta Lui. Ne-am obișnuit să trândăvim, să-L respingem, să-L răstignim.

Hristos ne plimbă viața între flăcări de har, ca să ne aprindem, iar Biserica reazemă drumurile pe troițe ca să ne molipsim viața de sfințenia Lui și să-L auzim grăindu-ne de pe cruce: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16,33).

Hristos este „foc“ și „lumină“. Atunci când sufletul ne este înghețat de ispitele celui rău și de necazurile vieții, iar mintea întunecată de gânduri, El poate topi gheața și poate lumina mintea. Important este să ne apropiem de El și El va revărsa în noi focul Duhului Sfânt. „Adevărata țintă a vieții creștinești, spune Sfântul Serafim de Sarov, constă în a primi Duhul Sfânt.

Rugăciunea, postul, privegherea, milosteniile și toate celelalte fapte bune făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt“.

Iubiți credincioși,

Cel mai important mijloc, însă, pentru a primi Duh Sfânt este participarea la Sfânta Liturghie. Domnul Hristos și-a exprimat limpede scopul de a-i scoate pe oameni din amorțire și mediocritate: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!“ (Luca 12, 49). Abia la Sfânta Liturghie Luca și Cleopa L-au recunoscut pe Hristos Cel înviat. Aici li s-a încălzit inima, li s-a luminat mintea și li s-au deschis ochii ca să-L vadă pe Hristos. De fapt, El le-a topit gheața din suflet și le-a deschis ochii cu ajutorul harului Sfântului Duh.

Când ne pregătim pentru Sfânta Liturghie și citim canonul pentru Împărtășanie, zicem: „Foc și lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor și de viață făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor și luminându-mă peste tot, spre cuvântarea lui Dumnezeu cea adevărată.“ Iar, mai apoi, repetăm: „Ca focul și ca lumina să-mi fie mie Trupul și Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului și mistuind spinii patimilor și luminându-mă tot pe mine, cel ce mă închin Dumnezeirii Tale. “

Sfântul Simeon Noul Teolog, care a avut experiența focului celui sfânt, în „Imnele iubirii dumnezeiești“ este copleșit de bunătatea lui Dumnezeu și exclamă: „Cum ești izvor de foc, / Cum ești și apă răcoritoare, / Cum și arzi și îndulcești, / …Cum faci dumnezei pe oameni, / Cum faci întunericul lumină, / Cum ridici pe cei din iad, / Cum faci pe muritori nestricăcioși?“

Celui pregătit pentru Sfânta Liturghie Hristos îi aprinde inima și-i luminează mintea, făcându-l părtaș dumnezeieștii firi. Înainte „cu aproape 80 de ani, Părintele Ignatie Duhovnicul, de la Schitul «Sfânta Ana», slujea protos între ceilalți preoți slujitori, la o Sfântă Liturghie. Ceilalți preoți au observat chipul Părintelui Ignatie schimbat, strălucitor și scăldat de harul dumnezeiesc, ca fața unui înger. S-a apropiat momentul înfricoșător al prefacerii și toți slujitorii și călugării din acea bisericuță a pustiului au trăit lângă luminatul părinte Ignatie minunea Sfintei Liturghii.“

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune și cum lucrează în noi Sfânta Cuminecătură: „Pâinea vieții schimbă, preface și umple de viață pe cel ce se împărtășește, pentru că, intrând până în creieri și în inimă, prin această Pâine ne mișcăm și viețuim, ca una care singură are viață întru sine. Ca să ne arate că El nu ne face părtași la o viață de săturare trupească, ci ne dă din însăși ființa Sa, întocmai după cum și inima și capul trimit din ele însele viață mădularelor, de aceea S-a numit pe Sine Mântuitorul «Pâinea ce vie» și zice că «Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică».“

Este de neînțeles cum, la Liturghia celei mai mari sărbători creștine, Sărbătoarea Paștilor, există parohii în care nu se împărtășește nimeni. Postul le-a oferit creștinilor posibilitatea de a se pregăti, iar la Paști îl aud pe Sfântul Ioan Gură de Aur zicându-le: „Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței.“

Dorindu-vă Sărbătorile Paștilor cu multă bucurie, „Ospățul Credinței“ cu tihnă, vă îmbrățișează cu dragoste sfântă și vă zice: „Hristos a înviat! “

† A N D R E I,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei