Uneori, părintele ne spunea despre întâlniri pe care le avusese pe când era în pădure, cu bătrâni sporiţi în rugăciunea inimii, şi despre trăirea duhovnicească a acelor bătrâni. Însă noi ştiam că, de fapt, nu era vorba de alţii, ci de Părintele Cleopa însuşi, care se smerea, nevrând să spună că el era acela, fugind de laudele şi slava omenească.

Apoi zicea: „O să mă întrebaţi: «Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această rugăciune duhovnicească? Noi ne pierdem?» Nu! Însă, fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.

Dar ştii ce zice diavolul mândriei şi al nesimţirii, dacă avem o lacrimă la rugăciune? «Acum te-ai rugat straşnic!» Ehei! Şi cât îi de-acolo, până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus că rugăciunea în creşterea ei nu are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu şi de aceea nu are margine”.

Mai zicea Părintele Cleopa: „Nu este în puterea omului a se sui pe treptele rugăciunii. A omului este numai voinţa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni înalte este o lucrare care depinde de darul lui Dumnezeu”.

Altădată, ne spunea bătrânul: „Odată, am fost arestat de Securitate la Mănăstirea Slatina, şi apoi dus la Fălticeni. Aici am fost bătut şi băgat într-un beci în care ardeau o mulţime de becuri. Toţi care intrau acolo, ieşeau aproape nebuni. M-au băgat şi pe mine, ca să-mi pierd minţile. Nu mai vedeam cu ochii şi nu mai puteam de căldură. Atunci mi-am coborât mintea în inimă, cu rugăciunea lui Iisus. După o oră m-au scos şi s-au mirat toţi că încă mai vorbeam şi mergeam fără să mă ţină nimeni”.

Spunea părintele, altădată: „Când ne rugăm, să zicem cum putem. Sfântul Macarie ne povăţuieşte: «Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi, dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu, dar roagă-te adeseori!». Căci din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea cea adevărată.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: «Oare vom părăsi rugăciunea de cantitate?». Că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. «N-o părăsim!». Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 755-756)