Părintele Cleopa Ilie spunea că primul păcat care vine din partea raţională a sufletului este uitarea. Adică uităm de binefacerile lui Dumnezeu, de prezenţa lui Dumnezeu, de frica de Dumnezeu... Apoi, din uitare vine răceala. Iar trezvia se naşte din frica de Dumnezeu şi frica de Dumnezeu se naşte din credinţă.

Pe urmă zicea bătrânul: „În zadar faci mii de metanii şi ţii nu ştiu câte zile de post şi alte nevoinţe mari, dacă nu-ţi păzeşti mintea. Căci zice Sfântul Isihie: «Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează». Iar paza minţii constă în trei lucruri: în a ne trezvi (a ne trezi cu mintea la cele ce gândim); a ne împotrivi păcatului cu mintea; apoi a chema pe «Doamne Iisuse» prin rugăciunea minţii. Căci atâta legătură are paza minţii cu rugăciunea inimii, cât au trupul şi sufletul. Iar a păzi mintea înseamnă a zdrobi capul şarpelui”.

Mai spunea Părintele Cleopa: „Fraţii mei, trebuie să avem inimă de fiu către Dumnezeu, minte de judecător către noi, iar către aproapele să avem inimă de mamă”.

Părintele dădea deseori la spovedanie şi acest sfat fraţilor: „Să faci ascultare cu dragoste şi cu «Doamne Iisuse» în minte şi în inimă. Atunci ai şi pe Marta şi pe Maria. Marta, adică trupul, lucrează, iar Maria stă la picioarele Domnului. Căci cel care face ascultare cu dragoste şi cu «Doamne Iisuse» Liturghie săvârşeşte, iar cel care face ascultare fără rugăciune argăţie împlineşte”.

Odată a spus Părintele Cleopa unui frate: „De-aţi şti cât mă rog eu noaptea cu lacrimi, să aveţi dragoste între voi!...”.

Zicea uneori părintele: „Sfântul Isaac Sirul spune că semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vezi că te cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care este adevărata rugăciune”.

Altădată spunea: „Nu toate lacrimile sunt bune. Pe lângă lacrimile bune, care vin din dragostea de Dumnezeu, sau din frica de Dumnezeu, sau din frica de moarte sau de muncile iadului, sunt şi lacrimi fireşti, şi lacrimi rele.

Lacrimile mijlocii, adică fireşti, nu sunt nici bune, nici rele. Lacrimi fireşti sunt şi cele din boală, din suferinţă şi din tristeţe. Lacrimile rele şi osânditoare sunt cele care se nasc din slavă deşartă, sau din mânie, sau din dezmierdare, sau din pagube.

Iar noi, ca nişte grădinari pricepuţi care-şi udă ogorul lor, trebuie ca toate lacrimile care ne vin, chiar dacă la început nu sunt dintre cele bune, să le întoarcem în lacrimi bune”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 756-757)