Nu am greșit Evanghelia Duminicii punând la îndemână titlul acesta. Am încercat numai să vă sugerez, celor care vă oferiți timpul lecturii, că textul Evangheliei Duminicii Izgonirii lui Adam din rai (Matei 6, 14-21) nu poate fi rupt de realismul rugăciunii Tatăl Nostru (Matei 6, 9-13). Rugăciunea pe care o propune Domnul Apostolilor și prin ei nouă își află tâlcuirea în versetele ce le ascultăm în Duminica aceasta. Numită a Izgonirii dar îndrăznesc să spun că, în fapt, este a Izbăvirii de cel rău. Pentru că ne ajută să înțelegem tainele din Taina Împărăției ce ne este adusă aproape de Întruparea Domnului Hristos. Ca și în duminica trecută – a înfricoșătoarei Judecăți (Matei 25, 31-46) – dialogul Domnului nu merge spre o teoretizare a credinței ori spre o filozofare, fie ea și teologică, asupra existenței. Pe cât de reală este pâinea cea de toate zilele și nevoia de iertare a aproapelui pentru a fi iertat, tot astfel și lecția postirii în duh este necesară trăirii credinței ca o realitate nu ca o sumă de idei, nu ca o ideologie care tranșează sufletul. Pentru că simțim, azi mai mult decât ieri, parcă, modul în care specularea cuvintelor cu valoare spirituală și manipularea subiectului religios ne rupe de realismul Împărăției cerurilor și ne zvârle în perfidia iadului ideologic. 

Simplu. Părinții Bisericii au ales un text despre iertare, postire curată – fără ifose și măști fariseice – și neagonisire. Nu e vorba de simple coordonate ale ascezei propuse de Domnul Hristos ci de un mod de viață lipsit de compromisuri inutile. Care aduc pe om mai aproape de mediocritatea ca de iad a vieții mai degrabă decât spre împlinirea exigenței de a fi nemuritor în Hristos. Luați aminte și înțelegeți. Creștin neiertător este nu un paradox, ci o contradicție în temeni. Postitor „închipuit” cu masca unei pocăințe false este un non-sens evanghelic. Iar un om care e flămând de agonisirea celor materiale este un derutat sufletește. Foamea după Dumnezeu convertită în foame de bani ori avere este cea mai gravă rană făcută adâncului de iubire care este Dumnezeu. 

Hristos Domnul le vorbește oamenilor simplu. Priviți la concluzia pe care o pună dinainte oamenilor în finalul textului acestuia: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Știe că firea umană este lipită de idealurile sale și atrage atenția că orice ideal perisabil fizic ori istoric aduce atingere nemuririi, o pune în pericol, o apropie de ceea ce omul modern – total neatent la nuanțe – spune că ar fi „neființa”. De câte ori citiți cum se deplânge „trecerea în neființă” a câte unui contemporan plângeți-i pe cei care descriu astfel moartea lui. Nu e vorba de metafore aici. E vorba, mai degrabă, de forța realismului care dă metaforei validare ori invalidare. Hristos ne vrea validați prin apropierea noastră de El. Ne vrea reașezați în Rai ca ființe libere. Ființe care au învățat din izgonirea lui Adam și a Evei că porunca lui Dumnezeu nu este negociabilă dar ea se îndeplinește în moduri diverse, adaptate omului și firii sale. Suntem provocați, așadar, duhovnicește, la început de postire să ne menținem deschiși ochii sufletești. Să nu ne erijăm în mari postitori ori puriști ai vieții cotidiene. Domnul ne cere să identificăm locul comorii și conținutul ei deopotrivă. Și să știm unde ne este inima. V-ați gândit vreodată că postim ca să ne regăsim inima? Deseori pierdută pe fantasmele vieții și ascunsă sub măștile smolite ale fariseismului cotidian? E mai ușor să mimezi credința decât să o trăiești ca atare. E mult mai simplu să fii fariseu decât creștin deși, iertat să-mi fie gândul, cred că e mult mai greu să trăiești în răutate și suficiență decât să bucuri cu simplitatea vieții tale pe Dumnezeu. nimic din ceea ce trăim ca simplu efort omenesc nu se împlinește dacă nu e colegat de El, comoara care mereu dă sens căutării noastre de sine. Cine se caută doar pe sine, fără Dumnezeu, rămâne numai cu sine, se însingurează și pierde sensul adânc al împlinirii întru Împărăție. 

Nu ar fi rău ca de fiecare dată când rostim „Tatăl Nostru” să ne aducem aminte că acolo unde este comoara noastră este și inima noastră. Chemată să ierte, să se pocăiască sincer și să nu agonisească valori ale pierderii umane, firea noastră este chemată să-și afle inima. Și să o dăruiască lui Dumnezeu. Să facă din ea din locul Izgonirii locul cel sfânt al Întâlnirii cu Învierea. De la o inimă a Izgonirii la una a Învierii este chemarea Postului acestuia. Nu doar despre mâncare și băutură fiind așadar comoara care ne aduce prin el la Cruce. Ci despre recuperarea inimii noastre. Flămânde dar rar hrănite din comorile care ne fac oameni cu adevărat: iertarea, postirea și neagonisirea. Să fim, așadar, inimi curajoase! Să aflăm pe Dumnezeu în inimile ne-smolite, în iertările și sărăcirile de bună voie de toate ale lumii! Să gustăm, prin post, dulceața Învierii!