E început de primăvară. Luna lui Mărţişor a venit din nou aducându-ne o dată cu ghioceii speranţelor o adiere de dincolo de lume, împreunată cu parfumul scumpelor amintiri ale trecutului Bisericii noastre, ale jertfelor celor care, pentru Hristos şi Evanghelie, au trăit, s-au luptat, şi unii, cu sân­gele lor, au pecetluit adevărul atotputerniciei lui Dumnezeu şi a Fiului Celui Născut din Tatăl plin de har şi de adevăr.

În acelaşi timp, sufletele noastre se simt mai uşoare. Natura se deschide o dată cu primăvara, cu mugurii copacilor, cu florile şi se împleteşte cu o altă primăvară, în care, intrând cu toţii în perioada Postului celui Mare, în murmurul şi taina cântărilor Triodului. aruncăm ancora nădejdii, o dată cu mărturisirea interioară a rugi: „uşile pocăinţei, deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă...” dincolo, în aria strălucitoare a luminii pascale, a învierii lui Hristos.

Procesul acesta interior primeşte acum, în primăvară, o inter­pretare cosmică şi cu tăria credinţei, simţindu-ne integraţi organic în procesul transformării naturii, strigăm cu toată fiinţa noastrl „Binecuvântată fii, primăvară a naturii şi a învierii vieţii”, a reînvierii întregii firi şi a învierii lui Hristos.

O dată cu aceasta privim la chipurile din icoană ale sfinţilor : eroilor credinţei şi ai Bisericii şi-i rugăm să ne împărtăşească nouă din tăria credinţei lor, din elanul lor spiritual, cu care să ne încălzim sufletele, înarmându-le în lupta pentru mântuirea noastră şi a semenilor noştri.

Nenumărate sunt martirologiile pe care evlavia creştină le-a păstrat în tezaurul ei de valori ale Evangheliei. De aceea şi azi, când Biserica prăznuieşte pomenirea celor 40 de mucenici, cân­tăm o dată cu veacurile: „Muceniceşte făcându-vă ostaşi ai lui Hristos şi vitejeşte surpând pe vrăjmaşul cununi din cer luând, împreună cu îngerii vă veseliţi

Ziua pomenirii celor 40 de mucenici - cinstiţi în Biserica noastră românească în mod deosebit - este împletită cu obiceiuri de pomenire a morţilor şi cu împărţeli la săraci.

Pentru că mulţi vor să cunoască faptele şi mucenicia acestor martiri, să răsfoim în cărţile sfinte şi să vedem ce a consemnat cronica în legătură cu ei.

În prima jumătate a veacului al IV-lea, în Sevastia din Armenia stăpâneau trupele romane. Comandantul lor se numea Licinius. Edictul de la Milan, dat de către Cezarul Constantin la anul 303, prin care se dădea libertate creştinilor să-şi desfăşoare cultul lor, nu era un fapt împlinit. Din acest an şi până în anul 325, când avea să se ţină Primul Sinod Ecumenic la Niceea, sub Sfântul Constantin cel Mare, avea să mai curgă mult sânge de creştin pe albia istoriei. Persecuţiile contra creştinilor continuau, uneori ca şi pe vremea cruzilor cezari anteriori. în armata ce se afla în Sevas­tia se găseau însă şi soldaţi creştini, care primiseră Evanghelia lui Hristos, precum erau cei 40 de credincioşi, de fel din părţile Capadociei, voinici şi viteji în lupte. Fiind pârâţi comandantului lor, Agricola, că sunt creştini, sunt chemaţi în faţa lui. „După cum v-aţi arătat ascultători către mai marii voştri în lupte, se cuvine acum să ascultaţi şi porunca împărătească şi să aduceţi jertfe zei­lor”, le-a cerut Agricola. Nu ştia necunoscătorul suflet că în ini­mile acestor oameni stăpânea Iisus Hristos! Nu cunoştea dumne-zeieştile porunci şi poveţe ieşite de pe buzele Mântuitorului! Nu auzise niciodată cuvintele sfinte: „Omule, de ai câştiga lumea toată şi ţi-aipierde sufletul tău, nimic nu-ţi foloseşte”. Nu desci­frase din Evanghelie cuvintele lui Iisus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

Auzind acest îndemn al comandantului roman, cel mai în vâr­stă dintre ei a răspuns: „Aşa cum am luptat şi am biruit pe vrăj­maşi pentru împăratul lumesc, tot aşa vom lupta şi pentru Împă­ratul ceresc, împotriva oricui I s-ar împotrivi”.

Mâniat peste măsură, comandantul a dat poruncă să fie arun­caţi cu toţii în temniţă, unde aveau timp să se răzgândească. Acolo, ei nu încetară să se roage, cu şi mai multă credinţă, ca Dumnezeu să le dăruiască tărie să poată mărturisi, în orice situa­ţie, credinţa lor cea adevărată în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi în Evanghelia Sa.

Nu putem enumera toate îndemnurile amăgitoare, toate făgă­duielile, toate propunerile de a primi bani sau alte bunuri, dregă­torii şi cinstiri, şi nici toate ameninţările. Acestea nu au reuşit însă altceva decât să le întărească şi mai mult credinţa. Acolo, între zidurile reci, nu aveau în faţa ochilor decât suferinţele biru­itoare şi jertfele înaintaşilor lor, care şi-au dăruit viaţa şi fiinţa pentru credinţa în Hristos. Nu aveau în faţa ochilor decât Crucea Mântuitorului şi Sfintele Sale Patimi, răstignirea cea încununata cu strălucita zi a Învierii. Cântăreau cu măsura fiinţei lor dulceaţa chinurilor pentru Evanghelie şi asemenea celor trei tineri şi pro­rocului Daniel, în groapa cu lei, murmurau zicând: „Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului întru toţi vecii”.

Tot atunci s-a întâmplat că a venit în Sevastia un vestit general roman Lisie. Acesta, auzind de întâmplarea cu cei 40 de ostaş: creştini, a poruncit să fie scoşi din temniţă şi aduşi în faţa lui. Poruncindu-le să jertfească zeilor le-a spus că în caz de neascul­tare vor fi osândiţi la moarte. Cei 40 de sfinţi din nou s-au împo­trivit. Văzând aceasta, generalul a dat poruncă să fie toţi dezbră­caţi şi aruncaţi într-un lac aproape îngheţat, iar pe margini a pus ostaşi să-i păzească să nu fugă vreunul. Firea omenească este slabă şi cu totul neputincioasă, mai ales acolo unde credinţa se micşorează. De dureri şi frig unul dintre aceştia, nemaiputând în­dura a ieşit din apă şi a cerut să fie pus să aducă jertfa zeilor.

După ce a adus jertfa, a fost introdus într-o baie caldă şi imediat a murit. În timpul acesta, ceilalţi 39 nu încetau să cânte şi să im­plore putere de la Dumnezeu ca să poată birui chinurile. Şi atunci s-a petrecut un fapt neaşteptat: unul dintre paznici, văzând că unul dintre ostaşi ieşise din apă, a mărturisit că şi el este creştin şi a sărit în apă lângă ceilalţi, împlinind la loc numărul de 40.

În cele din urmă, chinuitorii, văzând marea lor credinţă, dar şi neascultarea poruncii împărăteşti, i-au scos din lac, le-au zdrobit fluierele picioarelor, asemenea celor doi tâlhari răstigniţi cu Hristos, şi i-au osândit să fie arşi, drept pildă pentru ceilalţi ostaşi.

Şi ne spune martirologiul că, pe când îi încărca în căruţă spre a fi duşi la locul unde trebuiau să fie arşi, unul dintre mucenici nu a avut loc în căruţă, iar mama lui, văzând aceasta, l-a luat pe umerii săi slabi, a pornit cu el după ceilalţi şi l-a aşezat lângă ei.

Nu putem exprima în cuvinte simţămintele şi grija acelei mame bineînţeles, creştină - care, în braţe cu trupul fiului ei martirizat, alerga cu teamă ca nu cumva acesta să fie despărţit de tovarăşii lui de chinuri. Nu voia ca fiul ei să piardă cununa şi poate se simţea mândră în sufletul ei că fiul pe care l-a născut şi l-a crescut de acum se afla la un loc cu Hristos, în împărăţia Sa. Se gândea, poa­te, sărmana, la cuvintele Mântuitorului spuse tâlharului celui drept pe crucea de pe Golgota: „Azi vei fi cu Mine în rai” şi la durerea Maicii Domnului când îşi văzuse Fiul răstignit şi pus în mormânt. Momentul acela emoţionant al ducerii pe umeri a fiului ei rămâne un moment impresionant în paginile martirologiilor creştine.

De aceea Mineiul ortodox aduce azi la pomenirea cea de peste an a celor 40 de mucenici din Sevastia cuvinte de laudă pentru marea lor credinţă şi pentru jertfa lor martirică. Era în vremea marilor selecţii de viaţă creştină, în care Evanghelia lui Hristos era persecutată, dar după cum spunea marele scriitor Tertulian „sângele martirilor era sămânţa creştinilor”.

Aşa s-au înmulţit creştinii şi a prosperat Biserica prin spiritul acesta de jertfa, de lucrare a credinţei, de ridicare a omului spre treptele superioare ale umanităţii.

Pe moaştele acestor Sfinţi martiri s-au ridicat bisericile noas­tre, ca pe nişte mărturii ale supremei iubiri pentru Hristos şi pen­tru Sfânta Evanghelie.

Şi pentru că aceşti Sfinţi 40 de Mucenici nu au rămas în ano­nimat şi numele lor au fost cunoscute, îi pomenim şi noi cu evla­via celor două secole de viaţă creştina: Chirion, Candid, Domnus, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Claudie, Prist, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Iulian, Sisinie, Aghie, Actie, Flavian, Aca-chie, Eodit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Grigorie, Teofil, Dometian, Gaius, Leontie, Chirii, Atanasie, Sacherdie, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudim, Meliton, Aglaie şi, ultimul, Vivian.

Pr. David Popescu