† Dr. Irineu,

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ȘI MITROPOLITUL OLTENIEI

PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREAIUBIȚILOR CREDINCIOȘI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,

HAR, MILĂ ȘI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEȘTI BINECUVÂNTĂRI

Preacuvioși și Preacucernici Părinți, iubiți frați și surori,

De câteva săptămâni de zile, atât în slujbele noastre bisericești, cât și în colinde, privirile și inimile noastre sunt îndreptate spre Betleem, acolo unde a răsunat pentru prima dată în istoria lumii vestea așteptată de secole: „S-a născut pentru voi un Mântuitor, Care este Hristos Domnul”[1]. Aceste cuvinte ale îngerului au fost adresate celor de atunci, dar ele ne sunt repetate și nouă, celor de astăzi. Ele ne umplu sufletele de încredere și de speranță. Ce bucurie poate să fie mai mare decât a ști că Fiul lui Dumnezeu S-a născut pentru noi și pentru a noastră mântuire? După făgăduința străveche, astăzi se împlinesc cele spuse de profeți, anume că veșnicul Cuvânt al Tatălui, Dumnezeul infinit, Și-a stabilit locuința între noi. S-a făcut trup, adică a venit „să locuiască între noi”[2]. Iată vestea și Taina care au schimbat cursul istoriei!

Desigur, Nașterea Domnului din Betleem este vestea „unei bucurii mari”[3]. Dar despre care bucurie este vorba? Evident, nu este vorba despre fericirea trecătoare a lumii acesteia, nu se referă la veselia pământească, ci la o bucurie „mare”, cerească: Dumnezeu S-a făcut mic pentru ca noi să devenim „mari”, copii ai Tatălui ceresc. Prin urmare, astăzi, noi, ființe umane limitate și neputincioase, îmbrățișăm certitudinea unei speranțe nemaiauzite, aceea de a fi născuți pentru cer. Da, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne vestească că Tatăl Său este Tatăl nostru. El a ales să Se nască din Preacurata Fecioară Maria și să Se facă Prunc fragil, ca să ne descopere iubirea Tatălui. Astfel, Unicul-Născut al Tatălui ne dă „puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu”[4], cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul. Iată bucuria care copleșește sufletele și mângâie inimile noastre, reînnoiește încrederea și dăruiește pacea: este bucuria Duhului Sfânt, bucuria că suntem fii iubiți ai Tatălui ceresc în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iubiți credincioși și credincioase în Domnul,

Sfântul Luca, în Evanghelia de astăzi, ne spune că Preacurata Fecioară Maria „a născut pe Fiul ei, Primul Născut”[5]. Prin cuvintele „Primul Născut”, Evanghelistul subliniază că marele eveniment, descris de profeții din Vechiul Testament care vesteau Nașterea lui Mesia dintr-o fecioară binecuvântată, s-a împlinit. Biblic, expresia „Primul Născut” nu se referă la o succesiune, ca și cum cel numit ar fi primul dintr-o mulțime de copii, ci este un titlu de onoare, independent de faptul că îi urmau sau nu alți frați și surori. Profetul Moise a vorbit despre această denumire, spunând că Dumnezeu a numit pe poporul Israel „fiul Meu, primul-născut”[6]. Desigur, prorocul arăta prin acest cuvânt – primul-născut – demnitatea unică a poporului iudeu și iubirea specială pe care Dumnezeu Tatăl o avea față de el. La plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, născându-Se din Preafericita Fecioară Maria și de la Duhul Sfânt, S-a arătat El Însuși a fi „Primul Născut”. Sfinții Evangheliști cunoșteau foarte bine sensul veterotestamentar al acestor cuvinte, iar Biserica a înțeles încă de la început că această numire, în sensul ei de expresie a iubirii speciale pe care Dumnezeu Tatăl o manifestă în istorie, își găsește deslușirea deplină numai în Mântuitorul Iisus Hristos.

Deci, numirea de „Primul Născut” exprimă cu exactitate promisiunile făcute de Dumnezeu lumii în vederea trimiterii Fiului Său în lume și făgăduințele ce au fost împlinite în El. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, Îl numește pe Domnul nostru Iisus Hristos „Primul Născut”, indicând prin aceste cuvinte faptul că El este Fiul Tatălui trimis în lume pentru mântuirea noastră[7]. Așadar, „Primul Născut” este titlul care-I aparține numai Mântuitorului nostru Iisus Hristos într-un mod special și trebuie să fie înțeles ca atare. El n-a mai avut frați sau surori, întrucât Preacurata Maica Sa L-a zămislit de la Duhul Sfânt, fiind fecioară înainte de Naștere, în timpul Nașterii și după Nașterea Lui până la sfârșitul vieții ei[8]. Vorbind despre acest fapt, Tertulian, un scriitor din primele veacuri creștine, evidențiază că Nașterea Domnului dintr-o Fecioară Îl descoperă pe Domnul Hristos drept Cel în Care sunt aduse împreună darurile duhovnicești ale celor care trăiesc creștinește fie în căsnicie curată, fie în feciorie: „Prin ce exemple ne întâmpină acum legea noastră, Evanghelia? Și cine ar fi mai vrednic să dăruiască trupul Mântuitorului Hristos decât aceea care L-a născut și L-a crescut? Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut deci cu adevărat dintr-o Fecioară, care a fost logodită o singură dată, pentru ca fiecare semn al sfințeniei Lui să fie arătat întru El, Cel născut dintr-o mamă fecioară”[9].

Prin urmare, „Primul Născut” este titlul care-I aparține Domnului Hristos și într-un alt înțeles, care nu ține de istoria relației lui Dumnezeu cu poporul ales, respectiv de Nașterea Sa din Fecioara Maria, ci ține de lucrarea Sa unică în istorie. Mântuitorul este Cel Care S-a născut pentru jertfa Crucii și biruința Învierii. În această chemare, împlinită într-un mod unic, Fiul lui Dumnezeu ne aduce Tatălui întru jertfa Sa. Astfel, ca Adam cel nou El Se arată a fi Primul Născut, întrucât a unit pe Dumnezeu cu omul într-un mod cu totul deosebit. În felul acesta, Dumnezeu S-a arătat lumii ca Emanuel, El fiind „Dumnezeu împreună cu noi”. Așa că El a devenit fratele nostru, fiind asemenea nouă în afară de păcat. Pentru a dovedi și mai lămurit sensul cuvintelor „Primul Născut”, Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre Domnul Hristos ca fiind adevăratul model al omului, după care Dumnezeu a zidit întreaga făptură umană[10]. Deci, omul, făcut după „chipul lui Dumnezeu”, este răscumpărat din robia diavolului de Mântuitorul Hristos, Care, după Nașterea Lui din Preacurata Fecioară Maria, a rămas atât Dumnezeu adevărat, cât și om adevărat. Mai mult, El este și „Primul Născut” dintre cei morți, întrucât, prin Înviere, El a rupt legăturile morții pentru noi toți, deschizându-ne calea comuniunii de iubire cu Dumnezeu Tatăl și porțile vieții veșnice.

În fine, Pruncul mântuitor este „Primul Născut” dintre mulți frați și surori[11], întrucât a inaugurat pentru noi comuniunea de iubire cu Dumnezeu Tatăl. Făcându-Se om, El a creat adevărata frățietate, curată de păcatul strămoșesc, în care noi suntem familia lui Dumnezeu, apelându-ne între noi ca frate și soră. Este de la sine înțeles că această nouă familie a lui Dumnezeu începe din momentul în care Preasfânta Fecioară Maria acceptă să fie Maica Domnului și este arătată lumii drept Maica noastră. Așadar, Preasfânta Fecioară Maria, Stăpâna noastră, a născut fără prihană pe Fiul Tatălui și L-a înfășat în scutece, El fiind Primul și Unicul ei născut în Betleem și așezat în iesle.

Preaiubiți Părinți, frați și surori,

Sfântul Evanghelist Luca ne mai spune că o mare ceată de îngeri L-a lăudat pe Pruncul Cel născut în peșteră, cântând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[12]. Biserica și-a însușit acest cântec de laudă, pe care îngerii l-au intonat cu ocazia acestui eveniment unic în istoria lumii. Astfel, imnul de bucurie a devenit doxologia de preamărire a lui Dumnezeu rostită deopotrivă de îngeri și de credincioși. Dumnezeu este, deci, Cel plin de slavă divină de la Care ni se împărtășesc și nouă toate frumusețile și toate bucuriile cerești.

Apoi, tot imnul îngerilor de la acest Praznic amintește și despre noi oamenii de pe pământ, adăugând: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” În cuvintele Sfântului Evanghelist – „între oameni bunăvoire sau între oameni de bunăvoință” – vedem că lucrarea lui Dumnezeu se adresează și nouă, solicitându-ne un răspuns liber, de iubire, la vestea venirii în lume a Pruncului Mântuitor. Este sigur că omul, prin bunăvoința divină, fiind învrednicit cu ajutorul harului să participe la slava cerească, primește harul divin de la Dumnezeu. În acest caz, noi suntem, pe de o parte, ajutați de slava divină, iar, pe de altă parte, suntem total liberi să primim sau nu mângâierea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre importanța chemării noastre de a fi asemenea lui Dumnezeu – lucrători ai păcii și oamenii buneivoiri – spune: „Nimic nu este mai presus decât dragostea și pacea. Fericiți, așadar, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Cine sunt aceștia? Cei care imită iubirea de oameni cea dumnezeiască; cei care arată în viața proprie energia dumnezeiască. Binefăcătorul și Domnul distruge cu totul și aduce la neființă pe tot cel ce este străin de aceasta. Ție îți poruncește, ca în această lucrare să înlături ura, să desființezi războiul și să faci să dispară invidia; să scoți afară din țară lupta și să faci să dispară fățărnicia, să stingi dinlăuntrul tău aducerea aminte de rău care mocnește în inima ta, introducând în locul lor cele ce li se împotrivesc. Ca după cum atunci când cedează întunericul și se face lumină, astfel în locul tuturor acestora, să apară roada Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, un număr întreg de bunătăți pe care le înfățișează Apostolul. Cum așadar să nu fie fericit împărțitorul harurilor dumnezeiești, cel care se aseamănă prin facerile sale de bine cu darul cel mare al lui Dumnezeu? Oare această fericire privește numai bunul altuia? Dar știm că el este făcător de pace și în propriul trup și duh, iar războiul lăuntric al firii îl duce la armonie pașnică, când nu mai este activă legea trupului care se luptă împotriva legii minții… se va risipi zidul despărțitor dinlăuntrul nostru al răutății, cele două făcându-se una, dând răspuns celei mai tari”[13].

Fără îndoială că dragostea Tatălui ceresc și împărtășirea Sfântului Duh ne sunt oferite mult mai înainte ca noi să ne apropiem de Dumnezeu. Fără de aceste daruri, care ni s-au dat prin Nașterea Mântuitorului, noi n-am putea să-L iubim pe Tatăl, Care L-a trimis în lume. Desigur, Dumnezeu, pornind de la această dăruire, așteaptă răspunsul nostru la dragostea Lui. Prin urmare, chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru nu pot fi separate, întrucât sunt părți inseparabil întrețesute una cu alta. Deci, Dumnezeu Tatăl a venit în întâmpinarea noastră, dăruindu-L pe Fiul Său, Care a venit în lume și S-a născut din Preabinecuvântata Fecioară Maria, în peștera din Betleem. De atunci, în fiecare an Mielul lui Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră în moduri știute și neștiute de noi. El nu încetează să ne caute, să ne ridice de câte ori avem nevoie și ori de câte ori Îi cerem ajutorul. Nu ne abandonează, ci ne caută ca pe oaia cea pierdută, care s-a rătăcit din cauza păcatelor în pustiul lumii acesteia. El ne cercetează și revine de fiecare dată, curățindu-ne sufletele prin Taina Sfintei Spovedanii. Evident, El, iubindu-ne în mod negrăit, ne îndeamnă să-L iubim, ca și noi să devenim persoane care iubesc și care doresc să fie pace pe pământ.

În consecință, acest imn îngeresc pe care-l auzim la Crăciun și care pregătește, prin rostirea sau intonarea sa la fiecare Utrenie, bucuria Liturghiei, este muzica divină ce vine de la Dumnezeu Tatăl, fiind o chemare de a ne uni în cântec cu toți oamenii din lume, ca să preamărim pe Pruncul Mântuitor. De la această cântare, Biserica a rânduit ca toți credincioșii ei să preamărească iubirea și bucuria lui Dumnezeu pentru întreaga lume. În virtutea acestui fapt, și noi cântăm de Crăciun colinde și imne pline de recunoștință aduse Pruncului nou-născut, alăturându-ne, astfel, îngerilor, care prin cântarea lor au chemat toată lumea să preamărească pe Cel Ce S-a făcut om pentru mântuirea noastră.

Preaiubiți credincioși și credincioase,

Mântuitorul Iisus Hristos, născându-Se ca om din Preasfânta Fecioară Maria, ne-a adus fericire și frumusețe cerească, atingând inimile și sufletele noastre cu dragostea Sa. Astfel, Cel Ce S-a făcut Prunc pentru noi a venit la noi să ne cheme și anul acesta să-L primim și să-L iubim. Dacă S-a pus cu încredere în mâinile noastre, înțelegem că ne-a asigurat că strălucirea Sa dumnezeiască nu ne va osândi. Dar, prin chipul în care a fost primit – căci nu a găsit loc decât într-o iesle sărăcăcioasă –, ne face să ne întrebăm dacă noi înșine găsim timp să ne apropiem de El? Ne punem noi viața în mâinile Sale? Va găsi, dacă bate la ușa sufletului nostru, loc să-Și plece capul? Oare nu cumva venind la noi, vom fi și noi ca iudeii care „nu L-au primit”?[14] Avem oare un loc cu adevărat pentru Dumnezeu în sufletele noastre, atunci când El va încerca să intre la noi?

Dacă suntem sinceri, vom recunoaște că, de cele mai multe ori, n-avem timp și nici loc pentru Dumnezeu în sufletul nostru, deși cu mijloacele de astăzi am avea posibilități suficiente să găsim timp pentru rugăciune și pentru Sfânta Liturghie. Deci, preocupările noastre referitoare la Dumnezeu și la sufletele noastre nu par să fie niciodată absolut necesare și nici prea urgente. Timpul nostru este deja ocupat cu alte lucruri, străine mântuirii noastre. Apoi, modul nostru de a gândi Îl exclude pe Dumnezeu din preocupările noastre, chiar dacă El bate cu insistență, prin suferințe și dureri, la ușa sufletului nostru. Pentru El nu există spațiu în inima noastră chiar și în clipele de disperare și de cumpănă. Simțirea și voința noastră sunt total acaparate, chiar de Crăciun, de alte gânduri și plăceri pământești și de bogățiile lumești. Uneori, suntem atât de mândri de noi înșine, încât nu ne mai rămâne timp să gândim la Dumnezeu și la viața noastră duhovnicească. Ba mai mult, din păcate, nu ne mai gândim nici la părinții și nici la copiii noștri, nici la săraci și nici la bolnavi.

Preaiubiți Părinți, frați și surori,

Revenind la cuvântul Sfântului Evanghelist Luca cu privire la spațiul unde Preasfânta Fecioară Maria a născut pe Mântuitorul Hristos, vă propun să ne aducem aminte de îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit!”[15]. Fericitul Apostol, cum vedem, vorbește despre „înnoirea minţii”, despre deschiderea față de voia lui Dumnezeu, o deschidere prin care lumea de astăzi și viața noastră dobândesc alte perspective. Desigur, schimbarea minții trebuie să fie profundă și să meargă până la adâncimea sufletului nostru. Pentru aceasta avem nevoie de rugăciune și de Sfânta Liturghie, ca Domnul să ne ajute să devenim mulțumitori față de El și vigilenți față de chemarea Lui. El bate în mod constant și insistent la ușa inimilor noastre, după cum și mărturisește: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”[16]. Dacă în sufletul nostru se va aprinde iarăși scânteia dragostei pentru Dumnezeu, în mod sigur El ne va ajuta să înnoim spațiul inimii noastre și să facem din pământ, cer. În această reîntoarcere la Dumnezeu, vom recunoaște că El ne iubește și este cu adevărat viața noastră. Vom descoperi, de asemenea, că El este prezent în noi și în cei de lângă noi: în părinții noștri, în copiii noștri, în prietenii noștri, în suferinzi, în abandonați, în marginalizați și în săracii din această lume.

Dreptmăritori creștini,

Nașterea Mântuitorului, cum am auzit din cuvintele Evangheliei și din colinde, este vestea bună despre Cel Ce este Lumină spre descoperirea neamurilor și Domn al păcii. Toate mărturisesc în această sărbătoare că Pruncul Mântuitor este strălucirea adevăratei iubiri. El este adevăratul bine, Binele prin excelență, așa cum este preamărit de îngerii care-L înconjoară în ceruri și pe pământ. Cântarea lor melodioasă este o iradiere de bucurie dumnezeiască ce umple cerurile, exprimând frumusețea cea dincolo de cuvânt a slavei lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu, cântată de îngeri, coboară la Crăciun din înaltul cerurilor, fiind negreșit în relație cu pacea de pe pământ dintre oameni. Această armonie cerească ne atenționează că acolo unde nu se preamărește Dumnezeu, unde El este uitat sau chiar negat, nu există nici semne de pace.

După cum cunoaștem, în jurul nostru sunt atâtea provocări care atentează la pacea lumii. De fapt, orice tăgăduire a lui Dumnezeu duce la stingerea demnității divine a omului. Dacă omul nu mai este considerat imaginea lui Dumnezeu, dacă nu mai dăm cinste fiecărui om, fie slab, fie străin, fie sărac sau altfel, atunci de bună seamă că nu mai suntem toți frați și surori, fii ai unicului Tată, așa cum Îl invocăm în rugăciunea „Tatăl nostru”. Formele de violență arogantă, din trecut și de astăzi, apar numai atunci când omul uită de Dumnezeu și-l disprețuiește pe aproapele său, mergând chiar până la a-l ucide și a-l distruge pe fratele său. Evident, vom putea să ne corectăm viața numai dacă lumina Nașterii lui Dumnezeu va străluci asupra noastră, numai dacă vom cunoaște și vom iubi pe Dumnezeu și pe aproapele nostru. Întrucât Dumnezeu Însuși S-a făcut om, înseamnă că El este cu noi și ne vede, cum spune profetul Isaia[17]. Și dacă S-a Născut pentru noi, trebuie să-I cerem, noi care credem în El, puterea iertării, a împăcării și a bunătății. Prin urmare, Mântuitorul nostru, făcându-Se om pentru noi, ne-a adus din întunericul păcatului și al violenței la lumina păcii și a bunătății Sale care va continua să strălucească în lume, în ciuda păcatelor și a nelegiuirilor, până la sfârșitul veacurilor.

Dragii mei frați și surori,

Sărbătoarea de astăzi a Nașterii Domnului ne reamintește, așadar, că Mântuitorul Hristos este pacea noastră, a celor de departe și a celor de aproape[18]. El ne-a adus de la Tatăl bunătate și iubire, ca să putem să ne iubim, să ne rugăm și să ne înnoim viața. Să ascultăm sfatul Bisericii: să mergem la El și să lucrăm binele, ca să-L vedem față către față. El este Cel Care S-a făcut sărac pentru noi și a ales să Se culce în ieslea din Betleem, ca pe noi să ne îmbogățească. Și dacă păstorii la Nașterea Lui s-au grăbit să-L vadă culcat în iesle, trebuie ca și noi să alergăm la El ca să primim de la El pace și mare bucurie. În felul acesta, Nașterea Lui ne va scoate din obișnuințele noastre și ne va îndemna să mergem la Sfânta Liturghie pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Lui. Păcatele și patimile noastre, desigur, ne vor încetini hotărârea de a merge la biserică, dar să avem curaj că Pruncul Mântuitor ne va ajuta să depășim toate ispitele diavolului, pentru că El este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Trebuie numai să ne încredințăm Lui și vom primi imediat curaj și putere de a-L urma în „casa Tatălui Său”. De asemenea, să-L rugăm pe Domnul nostru ca să ne dea minte curată lipsită de griji lumești și putere de a depăși limitele noastre slabe și neputincioase.

Cu aceste dorințe de bine, sperăm să-L primiți pe Pruncul Mântuitor cu vrednicie în sufletele și inimile dumneavoastră, ca El să rămână cu noi și în noi.

Felicitându-vă, cu ocazia Marelui Praznic al Naşterii Domnului şi cu prilejul Anului Nou, vă urez să aveți un Crăciun binecuvântat cu pace și prosperitate!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi. Amin!

Sărbători fericite!

La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor

în Duhul Sfânt către Domnul,

† Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

[1] Luca 2, 11.

[2] Ioan 1, 14.

[3] Luca 2, 10.

[4] Ioan 1, 12.

[5] Luca 2, 7.

[6] Ieșire 4, 22.

[7] Evrei 1, 5-7.

[8] Sfântul Luca amintește despre această jertfă în episodul Aducerii Domnului la Templu (Luca 2, 24).

[9] Tertulian, Despre monogamie, Sources Chretiennes, 343, Paris, Cerf, 1988, pp. 162-165.

[10] Coloseni 3, 1-4.

[11] Romani 8, 29.

[12] Luca 2, 14.

[13] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, PG, 44, 1289.

[14] Ioan 1, 11.

[15] Romani 12, 2.

[16] Apocalipsa 3, 20.

[17] Isaia 7, 14.

[18] Efeseni 2, 14.17.